Senatul vorbelor de duh

Cândva, pe vremea când i se mai spunea și Micul Paris, Bucureștiul era un oraș viu, dinamic și cu adevărat cosmopolit. Străinii care l-au vizitat pe atunci spuneau că zona lui cea mai reprezentativă era cea cuprinsă între Ateneul Român și Capșa. Și chiar că aveau dreptate: decenii la rând, ambele au fost însemnele heraldice care marcau noblețea unui oraș pornit pe calea unei rapide modernizări.

La fel ca și astăzi, Ateneul era templul cultural al Capitalei. În schimb, mult mai apropiat de viața de zi cu zi, Cafeneaua Capșa a fost, decenii la rând, câmpul de luptă unde marile spirite ale vremii s-au confruntat în războaie subtile, în care arma supremă era inteli­gența, iar replicile, unele de o aciditate nimicitoare, contau cu mult mai mult decât niște salve de artilerie.

Asta pe bună dreptate: marii eroi care s-au afirmat în războaiele spiritului de la Capșa, pe frontul vorbelor sunt, astăzi, numele grele ale culturii naționale. Cafeneaua devenise atât de importantă încât Tudor Arghezi spunea: ”Capșistul este un individ inteligent și primejdios și critica reală se face la Capșa, nu în presa literară. Dacă ești prost la Capșa, este imposibil să fii deștept altundeva.”

Lucru perfect adevărat. Războinicii vorbelor care au biruit în confruntările de la Capșa, sunt niște eroi cu adevărat nemuritori, cu mult mai celebri decât oștiri întregi de generali galonați, despre care nimeni nu își mai amintește.

Armânii Capșa

Istoria Casei Capșa se împletește, strâns, cu soarta unei familii de armâni pribegi, urmași ai cojocarului Dumitru Capșa.

Venirea acestuia în Valahia a fost urmarea unuia dintre cele mai cumplite episoade ale istoriei balcanice: distrugerea orașului Moscopole, superba metropolă armânească, rasă de pe fața pământului, în 1788 de artileria otomană. Supraviețuitorii acelui masacru, de fapt un veritabil genocid, s-au risipit în cele patru zări, inclusiv în Țările Române.

Inițial, Dumitru Capșa s-a refugiat la Brașov, iar mai târziu a venit în București. El a avut patru băieți dar, singurul care i-a continuat meseria a fost Constantin, mezinul familiei.

Considerat un veritabil artist în branșă, acesta se prezenta ca fiind ”Cojocar de subțire pe piața Bucurescilor“.

Constantin s-a însurat cu o fată din Ploiești, care i-a făcut 12 copii.

Patru dintre aceștia, și anume Vasile, Anton, Constantin și Grigore au fost cei care, la mijloc de secol XlX, au înființat „Casa Capșa“, un local elegant care, în doar câteva decenii, avea să devină celebru în toată Europa.

Pe vremea când ciocolata a biruit baclavaua

Abia ieșite din epoca fanariotă, Principatele Române au intrat, rapid, într-o perioadă de modernizare fără precedent până atunci.

O moder­nizare care s-a răsfrânt, bineânțeles, și în gastronomie. Încet, dar sigur, mâncărurile orientale, picante și tăvălite prin sosuri grele, au părăsit bucătăriile noastre iar locul lor a fost luat de rafinamentele culinare franțuzești și nemțești.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu multiseculara modă, adusă din Bizanțul turcit, a dulciurilor dense, care îngreunau mintea și dospeau trupul.

Ușor, ușor, cataifurile cremoase, baclavalele înecate în miere, saraliliile, Rahatul Lokum și șerbe­turile parfumate au început să dispară, lăsând în locul lor ciocolata și bombon-urilor aduse tocmai de la Paris.

Exact aceea a fost perioada în care familia Capșa a pus pe roate afacerea care avea să o facă celebră în toată Europa.

 

În ziua de 6 iulie 1852, lumea bună a Bucureștiului, ieșită la plimbare pe Podul Mogoșoaiei, actuala Calea Victoriei, a aflat, cu plăcută surprindere, despre înființarea unei cofetării numită, după obiceiul vremii ”La doi frați, Anton și Vasile Capșa“.

Conduși, parcă, pas cu pas, de o stea norocoasă, frații Capșa s-au impus rapid și, după doar doi ani, au deschis o a doua cofetărie, tot pe Podul Mogoșoaiei, în imobilul numit Casa Căstrișoaiei, pe locul actualului magazin Bijuteria.

Apoi, în doar câțiva ani, frații Capșa și-au spulberat, pur și simplu, concurența: italianul Giovanni Flore – cofetar în Piața Pala­tului și polonezul Fialkovski, patronul unei cafenele luxoase, au fost nevoiți să plece steagul în fața armânilor Capșa.

Cofetăria acestora ajunsese cea mai bună din București și una dintre cele mai celebre din sud-estul Europei.

La început, delicatețurile erau aduse din străinătate. Mai târziu, patronii Capșa au început să califice și cofetari români.

Având negoțul în sânge, cei doi frați au înțeles rapid că și ambalajul vinde marfa. Astfel că au creat o nouă modă.

În 1856, la prima lui călătorie în străinătate, alături de bomboane fondante, ouă de ciocolată ori caramele englezești, Vasile a adus și ”bomboniere, cartonaje, cutii de lemn produse la Carlsbad, Viena ori Hamburg”.
În plus, au început să folo­sească, după cum se lăuau ei într-o reclamă, ”hârtie dantelă, coli de hârtie de aur și argint, staniol și panglici decorative”.

În anii care au urmat, cofetăria a fost condusă, rând pe rând, de fiecare dintre cei patru frați asociați în afacere.

În 1869 la cârma ei s-au aflat Constantin și Grigore Capșa.

Trimis să învețe meserie în Franța, la celebra Casă Boissier, Grigore a fost atât de bun, încât el a fost singurul străin care a primit îngăduința de a participa la Expoziția din Paris, unde i-a oferit împărătesei Eugenia, soția lui Napoleon al III lea al Franței, câteva din dulcile sale capodopere.

Impresionată, suverana i-a promis că-l va numi furnizor al curții imperiale.

Războiul franco-pru­sac a împiedicat însa împlinirea imperialei promi­siuni, iar România a ratat astfel o primă și glorioasă intrare în Europa.

Aici acasă, în 1869, Grigore Capșa a devenit furnizorul Curții Princiare, iar în 1882 al Casei Regale Române. Asta după ce, în 1873, el primise Marea medalie a Expoziției de la Viena. În 1881, a primit Medalia de Aur a Expoziției de la București, iar în 1889, Marea Medalie de aur a Expoziției Universale.

Doru Cristian Deliu/Un flasnetar la capsa

De asemenea, tot în 1882, Capșa a primit brevetul de furnizor al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei, iar in 1908 pe cel de furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei.

După întoarcerea lui Grigore de la studii, afacerea a continuat sub numele ”La doi frați, Constantin și Grigore Capșa“.

În 1876, Constantin s-a retras din afacerea care va fi condusă doar de Grigore.

În 1886, Casa Capșa s-a extins cu un hotel și cu Salonul de consumație care, cu timpul, avea să devină celebra Cafenea Capșa. 

Guverne și poezie

La scurt timp după înființarea sa, în ultimele două decenii ale sec. XlX și mai ales în primele din sec. XX, Capșa a fost locul de întâlnire a elitei politice românești.

Acolo veneau Brătienii, Take Ionescu, Nicolae Filipescu și tânărul, pe atunci, Constantin Argetoianu.

Dar, tot acolo era și ”Urlătoarea academică“, locul în care marii ziariști ai vremii, care și pe atunci erau ”făcători și desfăcători de guverne, și de cariere politice“, veneau să-și culeagă informațiile dar și să își redacteze articolele politice ori de scandal.

Ziarist și scriitor, celebru în epocă și client fidel al Cafenelei Capșa, Mircea Damian afirma că, ”atunci când aveau loc evenimente politice deosebite, precum căderea guvernului sau descoperirea unui complot politic, în cafeneaua plină de lume, vin foarte mulți politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politică, dar sunt curioși să afle o părere.”

Pe atunci, clienții de la Capșa erau atât de adânc implicați în viața politică încât, la un moment dat, unul dintre prefecții Bucureștiului i-a cerut Regelui Carol I să închidă localul, întrucât ar fi ”capul tuturor răutăților”.
Cerea i-a fost, desigur, respinsă de suveran care, aprecia subtilitatea ”războaielor minții” care se purtau zilnic acolo, fără nici un armistițiu.

Totuși, Cafeneaua Capșa a continuat să fie considerată un pericol pentru ordinea publică. Motiv pentru care liberalul Ghe. Tătărescu a cerut, de mai multe ori, să fie închisă, atât între anii 1923 și 1928, când era subsecretar de stat la Interne, cât și între 1934 și 1936, pe vremea în care el conducea Președinția Consiliului de Miniștri.

Până la urmă, Cafeneaua chiar a și fost închisă, în 1936. Asta s-a întâmplat în condițiile în care, Capșa era considerată, aproape oficial, ”Cafe­neaua scriitorilor și artiștilor”.

Veșnic prezent, Tudor Arghezi spunea că acolo era ”singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”. De fapt, ironia poetului țintea, prin ricoșeu, spre Academia Română, al cărui sediu se afla la câteva sute de metri distanță.

Și tot Arghezi spunea: ”Capșa știe tot, vede tot, hotărăște tot. Capșa nu este o simplă cafenea, unde se bea șvarțul cel mai bun și se mănâncă cele mai bune prăjituri. Este un birou de informații politice, literare, artistice și mondene. Este istorie, cronică, pasiune.”

Iar Virgil Carianopol spunea, și el: ”Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei care, fără nici o firmă literară, era totuși radacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”.
Lucru perfect adevărat: toți cei care au însemnat ceva în viața culturală au primit, la un moment dat, botezul focului la Capșa.

În anii de glorie ai Cafenelei, primul venit, încă de pe la opt dimineața, era poetul și matema­ticianul Dan Barbilian -Ion Barbu, mare amator de cafea filtru concentrată, care aproape că-și mutase acolo biroul.

După el, apăreau, rând pe rând ceilalți combatanți: Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu și fratele său, causticul Păstorel.
Ceva mai târziu apăreau Zaharia Stancu și G.M. Zamfirescu.

Dar, pe vremea aceea, poetul Ion Minulescu era considerat ”stâlpul de bază” al cafenelei literare, un rege neîncoronat care trona peste Capșa.

Înecate în fumul gros de țigară – cafeneaua era singurul loc din Casa Capsa unde se putea fuma- discuțiile se legau rapid și săreau, sprințar, de la o masa la alta, iar vorbele de duh curgeau pornite parcă dintr-un izvor nesecat. Motiv pentru care, Radu R. Rossetti avea să spună: ”Capșa a fost locul unde s-au consumat întâlniri și dispute ale mai multor generații de minți și limbi ascuțite ale tuturor ramurilor de activitate ale intelectualității românești”.

Iar Paul Morend zicea: ”Capșa este inima ora­șului, topografic și moral. (…) Capșa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureștii.”

Un catren sprințar, celebru la vremea lui, descria exact atmosfera de acolo.

”La Capșa, unde vin toți seniorii
Local cu două mari despărțituri:
Într-una se mănâncă prăjituri
Și-ntr-alta se mănâncă … scriitori.”

Ce-a fost… a fost…

Regimul comunist s-a dovedit a fi catastrofal, chiar și pentru Capșa. După 1948, Societatea „Casa Capșa“ a fost trecută în subordinea Societății Comerciale de Stat pentru Exploatarea de Restaurante și Hoteluri iar numele i-a fost schimbat în mult mai proletarul ”Bucu­rești. Braserie și Restaurant“.

Situația s-a schimbat după 1990 când, după ce a fost complet renovat, i s-a redat și vechiul nume. Dar, ceea ce s-a reușit până acum a fost doar să i se redea vechea haină luxoasă și câteva din vechile rețete.

Dispărut odată cu perioada interbelică spiritul Capșei n-a mai revenit niciodată la vechea strălucire.

Și nici n-ar avea cum.
Marii bărbați politici, la fel ca și subtilii oameni de spirit, au murit de mult.

Dacă, printr-un miracol al firii, unul dintre Brătieni ar învia și, venit acolo, ar da cu ochii de vreunul dintre politrucii zilelor noastre, l-ar ocoli cu repulsie, ca pe un gândac de bucătărie, pe care ți-e silă să-l strivești.

Iar dacă acidul Argetoianu ar da cu ochii de vreun asemenea moftangiu, dobitoc dar plin de ifose, și-ar scutura veșnicul trabuc, după care, i-ar spune, cu obișnuitul său ton coroziv:

„Pardon, dă-te la o parte monșer, că puți. Puți de la o poștă. Puți a mitocan, monșer.” 

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close