Preacuvioasele de la Crucea de Piatră

Neuitatul Gică Petrescu a încântat, generații la rând, cu sprințarul șlagăr ”Fetițe dulci, ca-n București…“. Dar, cine erau fetițele alea? Păi.. erau bunicile și străbunicile celor pe care le vedem și ne lovim de ele peste tot. Așadar erau cele pe care, veșnica noastră ipocrizie le numește, azi, practicantele celei mai vechi meserii din lume ori, la fel de ipocrit, femei de moravuri ușoare.

Fetițele dulci din zilele noastre sunt muieruștile pline de ifose prezente prin cluburile de fițe. Cele care au avut mai mult noroc în viață și au găsit vreun babalâc libidinos, dispus să investească bani grei în talentul lor.

Au țâțele siliconate, buzele tunate cu botox sau colagen și picioare lungi pînă în măseaua de minte pe care le expun la pachet prin vitrinele cafenelelor de lux din Dorobanți, sau prin locantele din Centrul Vechi.

Ele își zic foto-modele, top modele, dive și starlete de o zi. Dintre ele provin fetele care se dau peste cap să ajungă în ”pagina cinci“ a tabloidelor centrale. Intens mediatizate, oricare dintre aceste vedete efemere sunt totuși, într-un fel sau altul, doar surorile ceva mai norocoase ale prăpăditelor anonime care-și oferă serviciile prin anunțuri de mică publicitate. Și infinit mai norocoase decît rutieristele de  pe centură sau cele din parcările frecventate de TIR-iști.

Indiferent din ce categorie ar face parte, toate la un loc, și fiecare în felul ei, sunt practicantele unei meserii pe care doar ipocrizia politicienilor de azi o împiedică să fie recunoscută oficial. Faptul că această ipocrizie este un reflex întîrziat al falsului puritanism comunist, nici nu mai contează.

Fetițele de azi sunt, oricât ni s-ar părea de ciudat, urmașele celor de pe vremea când Bucureștiului i se spunea Micul Paris. Pentru că, hai să nu ne îmbătăm cu apă rece, fetițele dulci pe care le cînta maestrul Gică Petrescu nu erau, neapărat, absolvente de pension crescute cu bonă nemțoaică. Și nici doamnele din înalta societate, a căror viață personală, adeseori la fel de bogată, se petrecea totuși discret și după alte reguli. Nu, în nici un caz! Fetițele de pe atunci, de care acum își mai aduc aminte doar bunicii noștrii precum și istoricii cunoscători ai acelor vremuri apuse, aveau numele lor, care ținea loc și de reclamă profesională.

Dame de top

Prostituatele Micului Paris, căci, despre ele este vorba, erau, la fel ca și cele din zilele noastre, împărțite în caste profesionale care, și pe atunci, își făceau veacul prin locuri care corespundeau cotei lor de piață. Cele mai rasate, frecventau de mult uitatele acum restaurante și cluburi de lux din Bucureștiul interbelic. Pe atunci echivalentul localurilor de fițe din Dorobanți funcționa în triunghiul de foc delimitat de străzile Academiei, Regală (actuala Câmpineanu) și Brezoianu.

Fără a beneficia de mediatizarea din ziua de azi, fetele acelor vremuri erau aproape la fel de celebre ca cele care apar azi pe ecranele televizoarelor prin emisiunile de cancan, dar sub nume cu mult mai mustoase. Câteva amănunte biografice ale vieții lor tumultuoase au supraviețuit sub forma unor povești care ne place au parfumul Micului Paris.

Într-o lucrare dedicată Bucureștiului de altă dată, istoricul Adrian Majuru amintește, citând o serie de lucrări memorialistice, cîteva dintre aceste nume- reclamă, unele obișnuite, altele de-a dreptul exotice.

Dacă Lina Magazia, Lili Gheorghiadis, Maria Studenta sau Angela Marioțeanu par aproape normale pentru niște dame de lux, acum habar nu avem ce știau să facă și la ce nivel de performanță puteau să ajungă fetițele cărora li se spunea Foamea Neagră, sau Lulu cea pe care cunoscătorii o alintau CurDeFier.

O altă celebritate a acelor vremuri era Napoleon. Dar, dacă vă închipuiți că sub acest nume ciudat se ascundea un transsexual ori vreun travestit, vă înșelați amarnic.

Napoleon era o roșcată superbă, școlită prin străintate, stilată și deosebit de elegantă. Avea o fiică pe care o creștea singură. Era, foarte căutată, avea clienți din lumea bună iar afacerile îi mergeau atåt de bine încåt își permitea să-și cazeze copila, cu tot cu guvernantă, în blocul Carlton, unul dintre cele mai luxoase imobile din Bucureștiul acelor vremuri care s-a prăbușit la cutremurul din noiembrie 1940.

Altă vedetă a perioadei interbelice era Mimi Moft. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul a avut bunul simț să moară la timpul cuvenit și să lase în urma lui o moștenire îndeajuns de consistentă încât Mimișor să nu mai fie obligată să facă piața decît pentru propria ei plăcere, așa ca un fel de hoby.

În ciuda acestor nume, hai să le zicem exotice, acestea erau curve de lux, frecventate de bărbații elitei bucureștene.

Sexul pentru toți

Dar asta nu era tot. Bucureștiul interbelic era o sociatate democratică din care nimeni nu era exclus. Pentru clienții ceva mai subțiri la portofele existau așa zisele bordeluri populare, bântuite de alte profesioniste ale sexului pe bani.

Poate că pe tinerii de azi Crucea de Piatră i-ar putea trimite cu mintea spre cine știe ce lăcaș bisericesc. Nimic mai departe de adevăr. Sub acest nume se ascundea o întreagă lume a negustorilor de plăceri, o lume a felinarelor roșii care funcționat, cândva, cu motoarele în plin, pe Calea Dudești.

Numele îi venea de la o cruce masivă din piatră, care marca, prin sec XVIII- XIX hotarul dintre două moșii. Asemenea cruci au existat și prin alte locuri, inclusiv în București. Da, dar una era Crucea de Piatră.

Ei bine, acolo, spre capătul dinspre actualul Oficiu poștal Dudești, funcționau bordeluri de de bună calitate, frecventate chiar și de o serie de oameni politici, precum și de artiști ori reprezentanți ai protipendadei burgheze. Calitatea bordelurilor scădea, pe măsură ce te depărtai de zona select astfel că spre celălalt capăt al bulevardului se aflau bordelurile populare, frecventate de clienții cu portofelele ceva mai sfrijite.

O legendă urbană, neconfirmată, totuși oficial, spune că, atins de priapism, regele Carol al II-lea, cel pe care bârfitorii îl numeau și „Sulă Vodă“, își alegea uneori, în mare secret, partrenerele pentru escapadele lui erotice, tot din Crucea de Piatră.

Ion Căcat… ultimul Nene

Conform legislației interbelice, bărbații nu aveau voie să fie patroni de bordel, funcție rezervată doar doamnelor. Angajatele o numeau pe patroană Tanti.

Aproape la fel de important era și Nenea care, după caz, era soțul sau amantul lui Tanti. Nenea era cel care ținea legătura cu autoritățile, inclusiv cu Poliția și Jandarmeria, dar și cu medicii de specialitate, care le făceau săptămânal analizele fetelor din stabiliment. Fiecare dintre acestea aveau Condicuța sau Carnetul galben, unde alături de viza medicală, trebuiau că consemneze numărul de clienți precum și sumele încasate.

Ultimul Nenea din Crucea de Piastră a fost Ion Căcat, nume care nu era o poreclă și nu avea absolut nici o semnificație peiorativă. Pur și simplu, așa îl chema pe om… iar el nu și-a dorit niciodată să-și schimbe numele.

Era un tip rasat, de o mare eleganță care, în fiecare sâmbătă, lua masa la Capșa. Acolo avea masă rezervată printr-o carte de vizită imprimată într-o tipografie de lux, pe care scria exact asta: ”Ion Căcat“.

Se spune că, în 1947, când regimul comunist a desființat bordelurile, noile autorități au confiscate de la Ion Căcat, cinci kilograme de aur, echivalentul a circa cinci sute de mii de dolari și patru automobile de lux americane. Plus 27 de costume de haine din stofă englezească.

Pe atunci un ”costum“ însemna: un sacou cu două perechi de pantaloni, un pardesiu, dar și o pereche de pantofi, plus pălăria de rigoare, pe care o purta orice bărbat care se dorea în pas cu moda.

Atunci, Ion Căcat a fost arestat și trimis la Canal, de unde i s-a pierdut urma. Astfel că nimeni nu mai știe dacă și-a lăsat oasele pe acolo, ori a scăpat cu zile.

La fel ca pe vremea Micului Paris

Statisticile oficiale spun că, acum, în zilele noastre, doar în București activează în jur de 12.000 de prostituate. Aceste fetițe sunt doar cele care, în lipsa legalizării profesiunii, sunt considerate de-a dreptul penale. Motiv pentru care sunt țintele preferate ale raziilor periodice ale Poliției. Iar autoritățile ne anunță, aproape zilnic, ”destructurarea” unor rețele de prostituție și arestarea a tot soiul de proxeneți care câștigă bani grei de pe urma fetelor. Există chiar și bordeluri ilegale care, în marea lor majoritate sunt doar niște hogeacuri sordide.

Așadar  12.000 într-un oraș modern, în care se înghesuie aproape trei milioane de suflete. E mult, e puțin? Depinde din care unghi privești acest fenomen care, indiferent dacă este legalizat sau nu, există dintotdeauna.

Documentele din arhive spun că în anul 1875, Poliția vremii inventariase în București, 243 de prostituate. În 1898 , numărul lor crescuse la 354. Era sfårșitul secolului XlX, cînd prostituatelor cu ștaif li se spunea chiramele iar rutieristele obișnuite erau numite, neaoș curvele podărese. De ce podărese? Pentru că înainte apariției trotuarelor moderne, bulevardele erau pavate cu bårne de lemn și se numeau poduri, de la Podul Mogoșoaiei- actuala Calea Victoriei la Podul Calicilor, Calea Rahovei de astăzi.

Oricum ar fi fost numite, în jurul anului 1930, numărul prostituatelor se apropia de patru mii. Într-un raport al Brigăzii de Moravuri din Prefectura Poliției Capitalei, în 1938 existau „2.212 curve înregistrate oficial, plus alte 1.050 clandestine“. Iar după vizita medicală a ieșit la iveală că 944 dintre oficiale și 630 dintre clandestine erau infectate cu diverse boli lumești adică acelea pe care, acum, le numim ”cu transmisie sexuală“

Ce se întîmplă azi, cînd toate prostituatele sunt ilegaliste, iar repertoriul afecțiunilor cu transmisie venerică s-a îmbogățit cu maladii cumplite? Dracu știe, pentru că, în lipsa unui cadru legal nu există nici o posibilitate de a ține fenomenul sub control.

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION