Beția rece a Micului Paris

Imaginea idilică a Micului Paris” pe care o invocăm nostalgic ori de câte ori ne simțim scârbiți de haosul Bucureștiului, zilelor noastre, este doar un alt soi de mitologie, una idealizată și fără prea multe legături cu adevărul. Un fel de poveste, aproape la fel de adevărată precum acelea cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene.

Avem noi, cei azi corupție? O aveau și ei.

Avem o justiție impotentă? Nici în vremurile bune zeița legată la ochi” nu era mai vânjoasă.

Avem politicieni de doi bani? Nici ai lor n-au fost niște caractere pure precum diamantul. O demonstrează, cu vârf și îndesat, Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri ”, menajeria politică eternizată de cinicul Argetoianu, care nici el însuși nu era mai breaz decât cei pe care îi face albie de porci.

Avem intelectuali pupincuriști și fără coloană vertebrală? Nici Micul Paris nu ducea lipsă.

Au rămas celebre ”masajele linguale” pe care aplicau marii noștri literați pe dosul lui Carol al ll-lea. Masaje care l-au făcut până și pe beneficiar să declare scârbit: Nu am eu cur pentru câți se înghesuie să mi-l lingă.

Avem prostituție, fete pe net, pe trotuare sau pe centură? Ei, parcă la Crucea de Piatră” se cîntau suave menuete și se discuta, în cadru organizat, despre filosofia lui Platon.

Divele de azi sunt doar niște fufiștine pline de ifose și fițe? Bine că Foamea Neagră, Curdefier ori Napoleon, celebrele frumuseți ale perioadei interbelice sau fetițele dulci” cântate de maeștrii interbelici or fi fost prim-soliste în corul îngerilor.

Ar mai fi o speranță să găsim ceva de care ei, fericiții trăitori din primele decenii ale secolului trecut să fi fost feriți: drogurile. Mai greu de procurat decât azi când cei care trag pe nas” ori „sparg vena” colcăie peste tot, am putea crede că pe atunci, stupefiantele nu făcea ravagiile din ziua de azi.

Din păcate pentru cei care încă mai suspină după inocența Micului Paris, nici asta nu-i adevărat.

Oricât ni s-ar părea de ciudat, autoritățile s-au confruntat cu acestă meteahnă chiar și pe vremea tinereții sfătoșilor noștri bunici. Acum, noi îi spunem Moartea albă. Ceva mai discreți înaintașii noștri îi spuneau: Beția rece.

 

Magiun de opiu

 

Bineînțeles că drogurile nu sunt o invenție a vremurilor noastre: chiar și pe tărâmurile mioritice consumul lor vine din negura timpului.

Andrei Oișteanu, de la Institutul de Istorie a Religiilor este autorul unei cărți de referință: Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, lucrare monumentală, care privește acest fenomen din toate unghiurile.

Acolo, autorul menționează izvoare istorice care atestă că anumite substanțe halucinogene erau folosite, în mod ritual, încă de pe vremea tracilor. De obicei, semințe de cânepă care erau aruncate pe jar, după care fumul narcotic era inspirat adânc, prococând un soi de transă, în cursul căreia preoții afirmau că intră în contact cu zeii.

În București, consumul de droguri reapare, la scară mult mai mare, fapt demonstrat prin documentele din acele vremuri, pe vremea domnilor fanarioți. Ei au fost cei care au adus din Turcia pasiunea pentru opiu.

 

 

Cel fin, de bună calitate era numit afion. În schimb, opiului aproape brut, adus prin contrabandă de marinari și consumat în lumea cosmopolită a porturilor de nărăviții fără dare de mână, i se spunea, nu se mai știe de ce, tumbechiu și se fuma în narghilea, parfumat cu diverse arome. 

Moda de la Curtea Domnească s-a răspândit iar boierii, ba chiar și târgoveții epocii fanariote beau afion“ pentru a fi cu kyef“, după tabietul turcesc. Să nu ne lăsăm păcăliți: pe atunci a bea” avea același înțeles pe care-l au, și acum în minte bătrânii țărani care spun că beau tutun”.

Cu totul alta era situația pe la casele domnești.

Vodă Nicolae Mavrocordat se delecta cu magiun de opiu. Iar aproape uitatul domn Constantin Racoviță Cehan mânca afionul preparat, doar Dumnezeu mai știe cum.

 

Fabrica de vise trezită în Occident

Afion, tumbechiu, magiun de opiu, toate au fost doar niște mofturi boierești, fleacuri importate din Bizanțul turcit.

Adevăratul asalt al drogurilor a început la sfârșitul secolului XlX și a ajuns la  apogee, exact pe vremea când Bucureștiului i se spunea Micul Paris. Și pe atunci, la fel ca acum, în zilele noastre, drogurile au venit tot dinspre Occidentul considerat a fi buricul lumii civilizate.

În lucrarea pomenită, Andrei Oișteanu punctează: De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, moda folosirii substanțelor narcotice (ca și alte năravuri) a început să vină în Țările Române nu de la Istanbul, ci de la Paris, Londra, Berlin și Viena. Afionul oriental a fost înlocuit de opiacee, precum morfina, izolată din opium în 1804”.

Pe atunci foarte multe medicamente conțineau opiu.

Folosit ca analgezic, narcoticul crea dependență și, după însănătoșire pacientul, devenit dependent, îl consuma în continuare doar de dragul beției reci”. Beție pe care au gustat-o, din plin, intelectualii vestici, de la scriitorii romantici germani și englezi, la pictorii francezi. Iar de la ei s-au molipsit și tinerii noștri aflați la studii, prin marile capitale europene.
Desigur că tutunul și cafeaua, așa-zisele droguri banale, își aveau și ele consumatorii lor fanatici.

Fumători înrăiți au fost CA Rosetti, BP Hașdeu, Iacob Negruzzi dar și Eminescu care, în plus, mai era și un cafegiu redutabil.

 

Lumea bună: ofițeri străini, băieți de fițe și artiști

 

În București, explozia drogurilor s-a produs în primele decenii ale sec. XX când viciul a fost promovat de eleganții ofițeri străini. Descălecați pe aici în cursul diverselor evenimente militare care ne-au marcat istoria, odată cu armatele franceză, germană, rusă ori austro-ungară. Toți erau admirați de lumea bună care vedea în ei sex-simbolul epocii, imitați apoi de toți fițoșii autohtoni.

Era perioada cosmopolită a Micului Paris când beția rece” a început să facă cu devărat ravagii. Deși încă nu se inventaseră LSD-ul, Extasy ori etnobotanicele de azi paleta drogurilor era și atunci foarte bogată: eter, inhalat din recipiente elegante de cristal, morfină, dar și clasicul opiu consumat sub formă de Laudanum.

 

Alexandru Odobescu

 

Iar pentru buzunarele procopsite, heroină și cocaină. Andrei Oișteanu nu se sfiește să spună adevărul despre relația pe care unii dintre monștrii sacri ai literaturii române au avut-o cu drogurile.

Acum, puțină lume mai știe că Alexandru Odobescu s-a sinucis injectându-și o supradoză de morfină. Dar și că Dan Barbilian, ezotericul matematician-poet cunoscut sub numele de Ion Barbu a fost stăpânit de patima beției reci.

Spune Oișteanu: ”În perioada 1921-1924, pe când își pregătea doctoratul în matematici în Germania, Barbilian se droga, zilnic, cu eter și, săptămânal, cu cocaină. Revenit în țară a fost internat, prin 1924, la Mărcuța, pentru tratament psihiatric și dezintoxicare. Dar nu este exclus să fi continuat să se drogheze chiar și după dezintoxicare”.

 

Ion Barbu

 

În schimb, Alexandru Macedonski, își chema muza poetică fumând opiu și hașiș.

Mai aproape de zilele noastre, chiar și pe vremea comuniștilor, extraordinarul actor și poet  Emil Botta, era dependent de morfină. Dar imensa lui popularitate au convins autoritățile vremii să îi elibereze o rețetă permanentă pe baza căreia își procura narcoticul din depozitele unei anumite farmacii bucureștene.

 


Mafioții Micului Paris

Nici măcar lumea interlopă interbelică nu era mai slab dotată decât cea din zilele noastre.

Iar drogurile, interzise fiind oficial, au fost și pe atunci o bună oportunitate de afaceri.

Ziarele vremii sunt pline de articole legate de droguri.

Poliția era veșnic pe urmele rețelelor de traficanți care aduceau stupefiantele din străinătate. Dar și a clanurilor mafiote autohtone care făceau afaceri cu droguri. Iar paginile de scandal relatau despre spargeri date la farmaciile care dețineau,oficial, diverse medicamente cu morfină sau opiu, dar și despre morți provocate de supradoze ori sinucideri cu droguri ori în cursul unor crize de sevraj.

Iar atunci când victima era vreun VIP, scandalul lua proporțiile unei drame naționale.

 

Ghika, pilotul răpus de heroină

 

Luni 30 mai 1932, orele nouă.

Ziua în care, pe un pat al Spitalului Colentina murea, în chinuri cumplite, la doar 28 de ani, pilotul Ionel N. Ghika, o celebritate a Bucureștilor de atunci.

Cauza morții: o supradoză de stupefiante.

Pasionat de istoria interbelică, comisarul dr. Florin Șinca de la Poliția Capitalei a realizat un documentar deosebit de interesant privitor la drama de acum opt decenii.

Ionel Ghica era os domnesc, urmaș al unor voievozi care au domnit cândva în Țara Românească și în Moldova. Pionier al aviației naționale, prințul Ghika ocupa deja un loc de cinste în elita piloților europeni ai vremii. În 1930 stabilise recordul național de distanță zburând 2000 de kilometri între Londra și localitatea Tetevan din Bulgaria.

Cu doar o lună înaintea morții se întorsese dintr-un raliu aerian, efectuat la bordul unui avion românesc de mici dimensiuni, pe ruta București -Saigon în urma căruia devenise primul român care reușise să traverseze Asia în zbor.

 

Ionel N. Ghyka

 

Era în centrul atenției, adulat de protipendada vremii. Împătimit al curselor de cai de la Hipodromul Băneasa, prințul era adeseori invitat la tribuna oficială, unde era primit de însuși Carol al II-lea.

Am putea spune că, după tiparele vremii, era un om perfect. Sau nu. Avea un mare viciu: drogurile.

În numărul din 31 mai 1932, ziaru Universul titra: ,Moartea aviatorului Ionel Ghica. Se crede că s-a intoxicat cu eroină’’. Un articol care detalia, pas cu pas, ultimele ore ale prințului-pilot.

După pariurile de la curse, în seara zilei de duminică, 29 mai 1932 orele 19.00, în plină vioiciune și bună dispoziție, tânărul Ghica pornește într-un grup, din care făceau parte avocatul Erlich, Dinu Toporanu, G. Ghenădescu, Ion Chițu și Dinu Frumușanu, spre localurile de petrecere ce le frequenta obișnuit, unde alcoolul și cocktailurile neîndestulându-i setea de senzații tari, a recurs la beția rece, a eroinei.

Astfel, după ce-și începe seara la Athénée Palace până către orele nouă, Ghica ajunge la restaurantul Maxim de la șosea unde rămâne până după ora trei. Apoi este dus acasă cu automobilul unui prieten. Nemulțumit, își scoate automobilul din garaj, trece pe la locuința lui Chițu, care-i dă heroină, apoi ajunge în localul Zig-Zag, unde prizează cocaină, martorii declarând ulterior că pe masa lui au observat un plic din puternicul drog.

Tot timpul, aviatorul a băut și a prizat eroină’. A continuat cheful la Roata lumii, unde Ghica i-a declarat lui D.Frumușanu: Am fost la Chițu și am luat eroină, dar nu îmi e frică, sunt tare”.

În zorii zilei, gașca de cheflii se sparge și unii dintre ei pleacă la Moși, automobilul fiind condus chiar de Ghica. Iată însă că, pe str. Radu de la Afumați, în apropiere de șos. Ștefan cel Mare, șoferului i s-a făcut rău, devenind foarte palid și capul îi căzuse pe o parte, iar mâinile îi erau reci ca ghiața și o șuviță de spumă îi brăzda bărbia.

Scos rapid din mașină, a fost târât pe jos și așezat pe trotuar. Toporanu a alergat la un doctor din apropiere, dar cucoana acestuia a refuzat să-l primească. Când se  întoarse, deja nu mai era nimeni. Ceilalți prieteni chemaseră gardianul din zonă, urcaseră muribundul în automobil și îl transportaseră la spital, nu înainte de a-l buzunări de o bancnotă de o mie de lei”.

 

Dus la Spitalul Colentina, ctitorit în 1858 de unul dintre domneștii lui strămoși, tânărul pilot a fost tratat chiar de directorul instituției, cunoscutul medic I. Mamulea, care ,i-a administrat tratamente și antidoturi, însă otrava se generalizase, astfel că și-a dat sfârșitul în chinuri groaznice”, mai scriau cei de la Universul.

Ulterior, ancheta a fost coordonată de Al. Procop Dumitrescu, prim-procurorul Tribunalului Ilfov. Autopsia cadavrului a fost făcută la Institutul Medico-Legal Mina Minovici”, chiar de celebrul doctor Nicolae Minovici.

La finalul anchetei concluzia procurorilor a fost că tânărul aviator  era un înfrânt al criminalei pasiuni a beției reci”.

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close