Asasinarea unui prim-ministru

Istoria ne demonstrează că, de la Burebista și până aproape de zilele noastre, pe meleagurile mioritice uciderea conducătorilor, așadar asasinatul politic, este un fel de sport național practicat în cele mai diverse ocazii, mai rar sau mai des, dar cu aceeași eficiență tragică.

Nouă, românilor, ne place foarte mult să ne lăudăm că suntem un neam pașnic, de oameni blânzi, mai curând bășcălioși decât ambițioși, mai curând joviali decât duri și fermi.

De fapt, această auto-evaluare pozitivă este doar o fantasmă, un soi de mitologie națională fără prea multe legături cu realitatea. Secole la rând, conducători remarcabili ori doar demnitari importanți numiți în funcții de răspundere, au căzut victime acestui sport național.

Totuși, haideți să nu dramatizăm: chiar și în această privință, noi românii nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi decât orice alt popor trecător prin labirintul întortocheat al unei istorii care, adeseori, a pendulat între comedie și cea mai crâncenă tragedie.

Țara aparentei bășcălii

Scandaluri escaladate la nesfârșit, punctate cu insulte grobiene, venite direct din cea mai sordidă mahala, plus multe episoade care, în cel mai bun caz, pot fi catalogate drept stânjenitoare, toate sunt, haina pe care o îmbracă, de peste un sfert de secol, viața noastre politică.

Etern și veșnic actual, conu’ Iancu Caragiale ne învață că, de fapt, bășcălia a fost, și a rămas cea mai obișnuită calitate a secăturilor care se laudă că ar fi oameni politici.

Este suficient să privim cu atenție și detașare și lesne vom observa că Farfuridi, Trahanache, Brânzovenenescu ori Cațavencu trăiesc, bine merci, și bat câmpii la fel ca pe vremuri. Singura deosebire ar fi că, în timp ce Cațavencii de altă dată se plimbau prin urbe cu trăsura în timp ce ai noștri nu-și pot plimba bucile obeze decât în limuzine ultramoderne.

Totuși, dincolo de această veșnică bășcălie, despre care ne place să credem că ne aparține doar nouă, molcoma și aparent patriarhala nostră viață politică a fost marcată și de un întreg lanț de episoade dramatice.

Episoade din care au făcut parte și actele de violență fizică extremă care, în unele cazuri, au luat forma asasinatelor politice.

Mitul Cuza Vodă

Chiar dacă au fost create și promovate de marii noștri scriitori, poveștile despre Cuza vodă cel drept ori cea despre Ocaua lui Cuza au fost, de fapt, la vremea lor doar niște subtile acțiuni de marketing politic care, exact cum se întâmplă și în zilele noastre, erau propagate prin publicistica favorabilă domnitorului.

Bineînțeles că, după cum se întâmplă peste tot și întotdeauna, nici în cazul lui Cuza elementele idilice pe care s-a bazat acest marketing propagandistic n-au prea avut legătură cu realitatea concretă a unei perioade istorice deosebit complexe și dinamice.

De fapt acel Cuza patriarhal, apărător fanatic al dreptății n-a existat niciodată.

Înainte de anul 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza fusese un om de lume cu bunele și cu relele care decurgeau, pe atunci, la fel ca și acum, din această condiție socială. Apoi, brusc, în urma unor tratative politice extrem de laborioase, i-a fost sortit să devină Voievodul Unirii, urcat pe tronul celor două principate care, abia ieșite din feudalism, își uniseră destinele într-un singur stat.

Dublate de niște necazuri strict politice, problemele administrative pe care le-a înfruntat noul Principat abia apărut pe harta Europei au necesitat o serie de reforme complexe, legate mai ales de formele de proprietate asupra pământurilor.

Reforme care, atunci, în ultimele decenii ale sec. XIX n-au fost primite cu entuziasm chiar de toată lumea.

Iar într-o țară în care pământul era concentrat mai ales în imensele moșii deținute de marii latifundiari, de foarte multe ori urmași direcți ai vechilor familii boierești, nuca legislativă cel mai greu de spart s-a dovedit a fi Reforma agrară.

Presimțirea din ultimul discurs

București, 8 iunie 1862, seara.

Foarte aproape de locul sacralizat de sub clopotnița Patriarhiei au răsunat două focuri de armă trase, de la mică distanță, asupra unei trăsuri.

Da, dar aceea nu era o brișcă oarecare. În lipsa automobilelor blindate, care aveau să apară mult mai târziu, acela era un atelaj luxos, care-i transporta pe doi dintre cei mai importanți demnitari ai vremii: Prim-ministrul conservator Barbu Catargiu și Nicolae Bibescu, Prefectul Poliției Capitalei.

Unica victimă, răpusă de un glonț care i-a străpuns baza craniului, a fost Catargiu.

Moartea lui fulgerătoare avea să devină primul asasinat politic din istoria modernă a României.

Reprezentant al Partidei Conser­vatoare, prim-ministrul Barbu Catargiu era, unul dintre marii opozanți ai Reformei agrare dorită, în egală măsură, atât de  Cuza Vodă cât și de susținătorii lui din Partidul Național Liberal.

Un partid relativ nou care, pe vremea aceea, era considerat a fi roșu, așadar de stânga.

Având o miză atât de mare, lupta politică dintre cele două tabere a devenit extrem de dură.

Pe atunci, Parlamentul funcționa în Palatul Mitropoliei, așadar în actualul Palat al Patriarhiei.

Documentele vremii dezvăluie că în acea zi fatidică, cu mai puțin de o oră înainte de a fi ucis, și de parcă și-ar fi presimțit moartea apropiată, la sfârșitul unui discurs, prim-ministrul Catargiu a rostit în Parlament câteva cuvinte care păreau a fi, mai curând, un soi de testament politic: ,,Pacea, domnilor, pacea și liniștea sunt scăparea țării, și voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării.”

În următoarele ceasuri, aceste vorbe premonitorii aveau să fie împlinite în mod dramatic.

La sfârșitul lucrărilor parlamentare din 8 iunie 1862, din nu se știe ce motive, trăsura oficială a premierului a lipsit de la scara Palatului Mitropolitan. Motiv pentru care înaltul oficial a fost obligat să plece de la Cameră împreună cu Prefectul Poliției, Nicolae Bibescu, care s-a oferit să-l transporte cu trăsura proprie.
Numit, ulterior ”Bibescu Pistol“, Prefectul a fost atunci martorul cel mai apropiat de locul faptei.

În cursul anchetei el a declarat că, la scurt timp după ce trăsura care-i transporta pe cei doi demnitari a depășit clopotnița Mitropoliei, asupra ocupanților s-au tras două focuri de armă. Prefectul care, în mod cu totul neașteptat, a scăpat  fără nici o zgârietură, a mai spus că s-a tras din spate, de la o foarte mică distanță, astfel că glonțul ucigaș nu avea cum să-și rateze ținta.

După ce a tras, asasinul a dispărut rapid în noapte. Din cauza împuș­căturilor, caii s-au speriat, motiv pentru care trăsura nu a mai putut fi oprită decât după câteva sute de metri.

Nicolae Bibescu a mai declarat că a coborât din cupeu și, în cel mai scurt timp, a dat ordin ca porțile Mitropoliei să fie închise. Iar după aceea s-a dus la Palat ca să-l anunțe pe Cuza Vodă de drama abia petrecută.

Victima complotului

Barbu Catargiu, victima primului asasinat politic din vremurile noastre moderne, a fost una dintre cele mai importante personalități ale sfârșitului de sec. XIX.

Născut în 1807, prin vinele lui curgea, îngemănat, sângele albastru a unor vechi și importante familii boierești.

Copil fiind a urmat cursurile școlii grecești din București. Apoi, după cum era moda vremii, a studiat la Paris, unde a fost coleg cu Barbu Știrbei, cel care avea să devină domn al Valahiei.

După anii de studii petrecuți în Franța, Barbu Catargiu a revenit în țară unde a intrat, rapid, în viața politică. În cursul domniei lui Gheorghe Bibescu, care-i era văr, a îndeplinit diverse funcții publice. Apoi, în cursul eveni­mentelor din 1848, a plecat într-un exil, care i-a purtat pașii prin Austria, Franța și Anglia.

În anul următor a revenit acasă unde a fost repus în vechile demnități, plus altele la care a ajuns de-a lungul vremii, de la cel de vornic de Poliție la cel de logofăt, ba chiar și judecător la Înalta Curte de Casație.

A fost liderul Partidei Conservatoare calitate în care a și fost promovat Prim-ministru.

Mihail Kogălniceanu adversarul său politic spunea despre Catargiu că era: ,”cel dintâi orator al tribunei parlamentare româneşti”.

Iar Emanoil Hagi Mosco, spunea, în cartea ”Bucureşti, amintirile unui oraş”, că Barbu Catargiu erau un om deasupra epocii sale, un vizionar căruia nu-i plăceau convulsiile stârnite de liberalii radicali, dar nici împrumutarea de instituţii şi obiceiuri occidentale fără ca acestea să corespundă unor realităţi româneşti”.

De aici poate şi conflictul cu adversarii lui politici cărora li se adresa spunând: ”Urăsc zgomotul şi turburările din partea unor particulari, ceea ce se numeşte anarhie, urăsc abuzul din partea guvernului, ceea ce se numeşte despotism”.

Așadar o carieră politică remarcabilă care a fost, însă, curmată brusc în urma atentatului de la Mitropolie.

Bineînțeles că moartea violentă a unui demnitar de un rang atât de înalt a fost expolatată de toate taberele politice ale vremii. Încă de la început, s-a făcut diferența dintre cel care a apăsat efectiv pe trăgaci și instigatorii din umbră, autorii morali ai odiosului asasinat.

În ceea ce-i privește pe aceștia din urmă, conservatorii i-au căutat printre fruntașii liberali, C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, principali promotori ai proiectului de reformă agrară la care Catargiu se opunea cu toată fermitatea.

Atunci conservatorii au spus că, pentru a reuși să-și treacă reforma prin Parlament, liberalii ar fi ales să scape în acest mod criminal de unul dintre cei mai incomozi adversari politici. În schimb cel care tras efectiv, a fost doar un ucigaș plătit, un simplu mercenar ales din rândurile lumii interlope.

Unul dintre argumentele conservatorilor era faptul că, în momentul în care începuse să se apropie de rezol­varea cazului, procurorul a fost demis, iar ancheta asasinatului a fost blocată exact în momentul în care acesta îi chemase la audieri pe liberalii C.A. Rosetti si I.C. Bratianu.

În plus, în cursul cercetării penale, Poliția aflată sub comanda lui ”Bibescu Pistol“ și Procuratura n-au prea colaborat. Ba mai mult, se părea că își pun tălpi în mod reciproc.

De fapt, la un moment dat, ”Bibescu Pistol“ a și fost, considerat unul dintre principalii suspecți, care au favorizat producerea atentatului.

Pe baza depozițiilor oferite de câțiva martori, organele de cercetare au dat în urmărire, ca posibil asasin pe ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemțeste, cu pălărie de paie cu boruri negre”, după cum se menționa în Circulara Poliției.

Pornind de la aceste semnalmente, Nicolae Moscu, prefectul de Ialomița, l-a informat pe ministrul de Interne că acele semnalmente se potrivesc oarecum cu ale lui Dumitru Dunca, supus austro-ungar.

”Și pentru că din infor­mațiile ce am luat – scria prefectul – acel individ este peste măsură de exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul.”

Dumitru Dunca nu a fost găsit niciodată pentru a fi interogat.

La un moment dat, în cursul anchetei s-a ajuns și la un anume Gheorghe Bogati, un presupus agent al unor puteri străine care ar fi fost și el implicat în această afacere tenebroasă.

Până la urmă, după un simulacru de anchetă, dosarul morții prim-ministrului Barbu Catargiu a rămas cumva, în coadă de pește, cu o rezoluție similară a ceea ce acum, în zilele noastre se numește AN, adică autor neidentificat.

Interesant este însă un lucru: după asasinatul din 8 iunie 1862, acest Bogati s-a îmbogățit brusc, apoi, în scurt timp, a primit un post important la Piatra Neamț.

Din tainele arhivelor

Mult mai târziu, prin anul 1923, Alexandru Lapedatu, care pentru doar două luni a fost director al Direcțiunii Generale a Arhivelor Statului a relatat câte ceva despre dosarul morții lui Catargiu.

El a spus că, la preluarea funcției, a găsit în casa de fier a cancelariei predecesorului său, ”anumite documente și obiecte istorice rezervate, adică prohibite cercetătorilor. Între ele, acel ce mi-a atras cel mai mult luarea aminte a fost dosarul asasinării lui Catargiu.

Dosarul a fost depus la Arhivele Naționale de domnul Constantin Sărățeanu, fost consilier la Curtea de Casație, pe când domnia sa era secretar general la Ministerul de Justiție. Interesul său pentru studiile istorice, care-l aduseseră în legături de amiciție cu Dimitrie Onciul, l-a făcut, desigur, să caute acel dosar în arhiva Ministerului ce conducea și, găsindu-l, să-l depună la Arhivele Statului, unde Dimitrie Onciul l-a așezat printre documentele care, după părerea sa, trebuiau prohibite cercetă­torilor.”

Iar prohibiția avea un motiv bine întemeiat: firele oculte ale acestui prim asasinat politic din România modern duceau către nume extrem de sonore ale vieții politice românești. Motiv pentru care, informațiile sale ar fi fost o veritabilă bombă cu ceas care, chiar și după câteva decenii,  putea să lovească, devastator, în toată clasa politică a vremii.

De fapt, o asemenea decizie nici nu ar trebui să ne mire prea mult. Acum, în zilele noastre există încă anumite dosare secretizate a căror deschinere ar cutremura și actuala clasă politică. Unul dintre acestea ar putea fi dosarul privitor așazisa sinucidere a lui Marin Ceaușescu la Viena.

Despre dosarul ICE Dunărea, ce să mai vorbim: chiar și desecretizat, nimeni nu are curaj să se aplece de adevăratelea asupra lui și a averilor sifonate, din banii Securității direct în buzunarele fostului pușcăriaș Dan Voiculescu.

Cât de implicat a fost Cuza Vodă

În timp, atât reprezentanți ai conservatorilor cât și ai liberalilor au lăsat să se înțeleagă că A.I.Cuza n-a fost complet străin de acel asasinat  politic.

Se știa că, grație unui veritabil serviciu secret pus la punct de Cezar Librecht, omul său de maximă încredere, Cuza era un om deosebit de bine informat.

Acest Librecht, fost șef al Telegrafului era deținătorul celei mai bogate surse de informații el știind, de fapt, tot ce mișcă în țară.

 

La un moment dat, scriitorul Arthur Demetriescu, unul dintre biografii postumi ai lui Catargiu a afirmat că: ”Prin intermediul lui Librecht, Domnitorul însuși era informat în legătură cu cele ce se urzeau, pe întuneric, împotriva vieții lui Barbu Catargiu și a boierilor. Dar fără a se amesteca direct în aceasta conjurație, el a lăsat lucrurile să curgă spre deznodământul lor fatal.”

Așa o fi, dar această idee nu a fost confirmată ferm nici până în ziua de azi.

Cert este un singur lucru: mult mai târziu, într-o scrisoare adresată lui Costache Negri, Cuza a încercat să explice cauzele asasinatului, pe care l-a dezaprobat categoric: „Ura și fanatismul politic au înarmat brațul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.

Oare chiar așa o fi fost?

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close