De ce China nu va salva Coreea de Nord ( I )

La ce să ne așteptăm dacă lucrurile o iau razna în Extremul Orient? Oriana Skylar Mastro, profesor de securitate la Georgetown University face pentru foreignaffairs.com o analiză a uneia din cele mai complicate situații internaționale născute în urma ambițiilor nucleare ale Coreei de Nord. Ultima perioadă a fost marcată de disputele verbale și diplomatice dintre regimul de la Phenian și SUA. Ceea ce îngreunează și mai mult soluționarea acestui diferend este poziția Chinei. Aliatul principal al Coreei de Nord, Beijingul nu este chiar atât de dispus să participe la o confruntare cu SUA. Mai degrabă, după cum afirmă Oriana Skylar Mastro, care a studiat politica militară și de securitate a Chinei, conducerea comunistă a Imperiului Celest urmărește să tranșeze sitația peninsulei Coreea în propriul interes chiar dacă pentru asta va trebui să abandoneze sau chiar să anihileze Phenianul.

Statele Unite au fost de acord multă vreme cu una dintre cele mai faimoase ziceri a lui Mao Zedung, legată de relațiile dintre China și Coreea de Nord: Cele două țări sunt asemenea buzelor lipite de dinți.

Phenianul depinde în mare măsură de Bejing în ceea ce privește sectorul energetic, alimentar cât și în ceea ce privește firavul sau comerț cu restul lumii, astfel că administrațiile care s-au succedat la Casă Alba au încercat permanent să înroleze China în propriile tentative de denuclearizare a Coreei de Nord.

Președintele american Donald Trump nu face excepție de la acest tip de abordare, alternativ, cerând ajutorul Chinei și amenințând cu acțiuni dacă aceasta nu face mai mult.

În aceeași notă, decidenții americani au presupus că în cazul prăbușirii Coreei de Nord sau al implicării acesteia într-un conflict armat cu Statele Unite, China ar putea să își sprijine prețiosul aliat de la distanță, fără să excludă însă o potențială desfășurare de trupe pe garanita dintre cele două țări, pentru a se asigura că o eventuală criză a refugiaților din Coreea de Nord nu va afecta teritoriul chinez.

În contextul actual marcat de provocări și escaladare a tensiunilor, înțelegerea mecanismelor și limitelor susținerii Coreei de Nord de către China depășește cadrul unui simplu exercițiu academic.

În luna iulie a lui 2017 Coreea de Nord a testat cu succes o rachetă intercontinentală capabilă să atingă coasta de vest a Statelor Unite iar în septembrie a detonat cu succes o bombă cu hidrogen, de 17 ori mai puternică decât cea utilizată la sfârșitul conflagrației mondiale, la Hiroshima.

Statele Unite au inflamat și mai mult situația, retoric, cel puțin. Donald Trump l-a ironizat pe liderul nord coreean, Kim Jong Un, numindu-l ”omuleț rachetă”, amenințând regimul că ”nu va mai fi prin preajmă mult timp” și anunțând public că riposta miltară a Statelor Unite este pregătită . Pentru acoperirea în fapte a acestor amenințări, SUA au deplasat la vedere în zona bombardiere cu rază lungă de acțiune și forțe navale.

USS Carl Vinson

În posibilitatea instaurării haosului în Peninsula Coreeană înseamnă că Statele Unite trebuie să-și actualizeze modul de a gândi despre motivațiile Bejing-ului.

În eventualitatea unei escaladări a tensiunilor devine foarte probabil că China să încerce să preia controlul câtorva puncte cheie de pe teren, incluzând aici și instalațiile nucleare ale Coreei de Nord.

Prezența pe scară largă a trupelor americane și chineze în Peninsula Coreeană va crește riscul unei confruntări extinse între cele două țări, ceea ce de fapt nici una dintre ele nu își dorește.

Dar ținând cont de cât de slabe sunt legăturile Bejing-ului cu Phenianul la momentul actual, pe de-o parte, și de îngrijorările cauzate de programul nuclar coreean în China, pe de altă parte, cele două mari puteri ar putea găsi în mod surprinzător un teren comun.

Cu puțină viziune, SUA ar putea reduce riscurile unui conflict accidental și ar putea utiliza implicarea Chinei că să reducă costurile și durata unei intervenții în eventualitatea izbucnirii unui al doilea conflict coreean.

Actualizarea Dosarului Coreean

Cu înțelepciunea convențională pe care o are, China nu vrea să preseze Coreea de Nord în direcția denuclearizarii cu prețul propriei ei securități.

Acest mod de gândire este bazat pe 3 prezumții:
China și Coreea de Nord sunt aliați,
China se teme de instabilitate în Peninsula Coreeană cât și de eventualele probleme cauzate de un val de refugiați care pot apărea din cauza acestei instabilități,
China are nevoie de supraviețuirea Coreei de Nord că stat tampon între ea și Coreea de Sud, un aliat cheie al Americii.

Aceste 3 ipoteze erau valabile acum 20 de ani dar părerile Bejingului au evoluat semnificativ de atunci.

China și Coreea de Nord s-au bucurat pentru o lungă perioada de o apropiere născută dintr-o dependență reciprocă. La numai un an după nașterea Republicii Populare chineze, Bejing-ul a venit în ajutorul nou-creatului vecin comunist în timpul Războiului Coreean.

Pentru a preveni viitoare ”agresiuni” împotriva Phenianului, cele două state au semnat un Tratat defensiv în 1961. Iar atunci când Războiul Rece a luat sfârșit și a văduvit Coreea de Nord de binefăcătorul sovietic, Bejingul s-a substituit acestuia furnizandu-i asistenta militară și economică.

Astăzi, însă, cu greu putem caracteriza relația China și Coreea de Nord că fiind una prietenească cu atât mai puțin una între doi aliați fideli.

Președintele chinez Xi Jinping nu l-a întâlnit niciodată oficial pe Kim iar conform unor surse cu acces în cercurile guvernamentale și ale Partidului, acesta disprețuiește regimul nord-coreean. Zvonurile din cercurile diplomatice chinezeșți indică faptul că nici măcar ambasadorul chinez de la Phenian nu l-a întâlnit pe Kim.

Xi a făcut publică o declarație conform căreia prevederile tratatului defensiv semnat în 1961 nu se vor aplică în cazul în care Coreea de Nord provoacă un conflict – o condiție ușor de îndeplinit.

De altfel persoane din mediul academic, decidenți sau oficiali militari, chinezi
vorbesc constant despre deteriorarea relațiilor între cele două țări și despre eforturile Bejingului de a se distanța de Phenian.

După cum argumentează crecetatorul chinez Zhu Feng în Foreign Affairs, renunțarea la Coreea de Nord ar puteafi o tema populară pe plan intern și o mișcare inteligență din punct de vedere strategic.

De fapt, relațiile bilaterale între cele două state par să fi mers atât de rău, încât câțiva ofițeri ai Armatei de Eliberare a Poporului au sugerat în discuții private că Bejingul și Phenianul s-ar putea să nu se afle de aceeași parte a baricadei în cazul unui nou conflict în Peninsulă.

Militarii chinezi presupun că este posibil că trupele chineze să se opună nu să sprijune pe cele nord-coreene. China s-ar putea implica nu să susțină regimul lui Kim ci într-o modelare post-Kim a Peninsulei, modelare care să convină intereselor sale.

Noua strategie a Beijingului

Politicile chinezeșți s-au modificat odată cu creșterea încrederii Chinei în propriile capabilități și odată cu creșterea influenței sale regionale.

Gândirea strategică a Chinei nu mai este dominată de teamă instabilității Peninsulei coreene și a valului de refugiați ce ar puteasă urmeze. Planurile Armatei pentru situații de urgență, au fost focalizate în trecut pe închiderea granițelor sau crearea de zone tampon pentru oprirea unui eventual val de refugiați din Coreea de Nord. Într-adevăr, pentru zeci de ani cam asta era tot ce putea armata chineză să realizeze.

Însă în ultimii 20 de ani, Armata chineză a evoluat devenind o forță mult mai sofisticată, modernizandu-și echipamentul militar și reformând structura de comandă. Rezultatul este acela că acum China are posibilitatea de a administra simultan atât o posibilă instabilitate la granița cu Coreea de Nord, cât și de a întreprinde operațiuni pe scară largă în Peninsula coreeană.

Dacă regimul lui Kim se prăbușește, Poliția Înarmată a Poporului care dispune de aproximativ 50.000 de oameni în provinciile nord-estice, ar putea fi însărcinată cu securizarea graniței și rezolvarea problemei valului de refugiați din Coreea de Nord, dând astfel mâna liberă armatei pentru derularea de operațiuni desfășurate în sud.

Creată în 1982, Poliţia Înarmată a Poporului Chinez este însărcinată cu menţinerea legii şi a ordinii publice, cu prevenirea revoltelor şi atacurilor teroriste şi intervenţia în caz de dezastre naturale şi alte situaţii de urgenţă în China. Este alcătuită din militari în uniformă şi este considerată una din cele trei părţi integrante ale Forţelor Armate, împreună cu Armata Populară Chineză de Eliberare şi forţele militare de rezervă.

China are momentan de 3 corpuri de armată în teatrul de operațiuni din zona nord-est, la granița cu Coreea de Nord. Fiecare dintre acestea are între 45 000 – 60 000 de oameni, susținute de aviație și brigăzi ale forțelor speciale.

Dacă este nevoie, China poate apela și la forțele sale dispuse în Teatrul de Comandă Central precum și la o mobilizare suplimentară masivă de forțe aeriene.

Atunci când China și-a reorganizat administrativ regiunile militare în așa numite “zone de război” , în februarie 2016, a încorporat regiunea Shandong în Teatrul de Comandă Nord deși această nu are granițe comune cu celelalte provincii ale comandamentului, cel mai probabil pentru că liderii militari ar putea cere acces maritim la Marea Galbenă pentru debarcarea de forțe în Coreea de Nord.

Ultimele două decade de reformare și modernizare a armatei, corelat cu poziția geografică și avantajele ce decurg din această oferă Chinei garanția că forțele sale militare vor fi capabile să ocupe o mare parte din Coreea de Nord rapid, înainte că întăririle americane măcar să debarce în Coreea de Sud și să pregătească un atac.

În trecut, atașamentul Chinei față de Coreea de Nord putea fi explicat parțial prin ideea că statul nord coreean putea servi că un stat tampon între China și o Coree de Sud capitalistă și mai târziu democratică. Însă creșterea puterii și a influenței au eliminat și acest tip de raționament.

Bejingul a fost îngrijorat de unificarea coreeană în trecut, ceea ce nu mai este cazul acum. O serie de specialișți în relații internaționale chinezi au început să pledeze pentru abandonarea Phenianului și în favoarea unei relații mai bune cu Seulul.

Chiar și liderul chinez Xi a surprins comunitatea internațională atunci când s-a pronunțat în favoarea unificării celor două Coreei pe termen lung, în cadrul evoluții progresive.

În iulie 2014 acesta a declarat în cadrul unui discurs susținut la Universitatea Națională din Seul: “China speră că ambele părți implicate să își îmbunătățească relațiile și să susțînă o eventuală reunificare pașnică a peninsula.”

Totuși proiecțiile Chinei despre Coreea de Sud nu s-au schimbat în totalitate. Entuziasmul pentru reunificare înregistrat între 2013 și 2015 atunci când președintele Park Geun-hye a făcut o prioritate din relațiile bilateral dintre cele două state s-a temperat în prima parte a lui 2016 când în urmă unui nou test nuclear Seulul întărește alianța să cu SUA și acceptă instalarea unui sistem de apărare balistică THAAD.

Gestul a produs consternare la Bejing, îngrijorarea principală rămânând perspectiva prezenței trupelor americane într-o peninsula unificată.

Deasmenea, China care susține încă unificarea Coreeană, dorește să participe la stabilirea termenilor acestui proces iar această abordare va depinde cel mai probabil de stadiul relațiilor bilaterale cu Coreea de Sud.

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION