Spovedanie…

Iartă-mă, Doamne, că am păcătuit! Nu pot cântări dacă mai mult decât semenii mei, dar mai cu ştiinţă decât mulţi dintre ei! Fire slabă, am păcătuit prin hedonism, consumism şi delăsare, acceptând şi agreând confortul.

Dar nu atât delăsarea e aşa mare păcat, cât confuzia Credinţei. Te-am părăsit, Doamne, în favoarea semenilor. Am împins încrederea în oameni până la Credinţă şi am zis că oamenii sunt mai aproape decât Tine, mai concreţi şi în ei trebuie să îmi pun Credinţa mea. Iartă-mă, Doamne, iar dacă e cu adevărat păcat, întăreşte-mi, Doamne, măcar credinţa în prietenii mei, care mi-au fost şi îmi sunt mai vii decât Tine.

Ajută-mă, Doamne, aşa cum l-ai ajutat pe răposatul Emil [adică, Cioran, ca să nu-l confunzi, odihnească-se în pace!] să identific altă limbă mai profundă, mai grăitoare, mai frumoasă şi mai caldă decât limba română! Sunt dedat păcatului, nu am aflat alta!

M-am lăsat ispitit de „iscusitul duh” cum că adică l-ai lăsat pe dânsul să se ocupe de noi, pentru că, se zice, Matale eşti prins cu nu ştiu ce trebi prin alte galaxii… şi m-am întors împotriva „progreselor omenirii”, mai cu seamă a celor pe care oamenii le numesc „tehnologice”, cum că ar fi căzând în responsabilitatea „iscusitului duh”. Nu am vrut să accept că Lumea, aşa cum evoluează, e tot a Matale.

Te-am înlocuit, Doamne, cu idealuri şi aşteptări deşarte. De 30 de ani m-am îndârjit în dependenţa de idei şi idealuri. Realitatea era devastatoare, dar eu continuam să bâjbâi în cadrele unui naţionalism cultural, cu sentimentul dominant al apartenenţei şi ataşamentului faţă de nişte „valori istorice”, în loc să fiu în Biserică, în genunchi în toate duminicile de preste an şi să cinstesc cum se cuvine toate posturile şi toate praznicele Tale.

Mi-am croit idol strâmb din poporul român. Ceea ce s-a întâmplat în ţară în ultimii 29 de ani m-a dat rău peste cap. Mă urmăreşte, Doamne, blestemu’ lui Cioran…:

„…indivizii care vor să se salveze dintr-o românitate deficientă sînt condamnaţi mai curînd sau mai tîrziu ratării, neavînd la bază rezistenţa substanţei naţionale.” „Pînă cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?” Aveam sentimentul de „aspiraţie vagă” asociat nevoii de „mărire”. „Românul n-are de consolat decât somnolenţa lui seculară.”

Uitând de Tine, m-am simţit mereu vizat de Cioran direct, personal, funciar, atât genetic, cât şi social: „Individual, n-a refuzat aproape nimic şi de aceea este clar cu sine însuşi, sincer cu nimicul său”.

Am obosit de atâta aşteptare, de zbucium steril, fără început, dar condamnat sfârşitului în orice secundă. Am amânat atâţia ani… Am dat vina pe mine: nu văd bine, nu înţeleg, nu mă duce mintea… deşi aveam o sumedenie de argumente în favoarea aşteptării şi nădejdii în Tine.

L-am blamat pe Lucian Boia pentru „demitizare exhaustivă…”, pentru neiertăciunea faţă de sine şi faţă de neam, pentru atâtea lucidităţi insinuate şi vădite pe care le trăiam în adâncul meu clocotind de neputinţă, frustrare şi umilinţă. Mă izolasem. Eram rupt, sfărâmat… Pe de o parte, toate argumentele cu iz de naţionalism îmi păreau desuete, searbede, fără rezistenţă naţională, ecouri din sarcofagele piramidelor, iar pe de altă parte, toate raţionamentele în defavoarea neamului românesc le resimţeam ca un atac la fiinţa mea, legat fiind eu de neam şi înstrăinat de Tine.

Dar Tu ai lăsat ca viaţa să-şi urmeze cursul şi românii să-şi vadă de viaţa lor, aşa cum e ea, adevărată, pe măsura putinţelor şi neputinţelor lor, iar nu aşa cum erau ei în capul meu.

Viaţa din jurul meu era un contra-argument solid în defavoarea oricărei idei de continuitate în şi din  capul meu, deşi, pare-se, tot ceea ce s-a-ntâmplat, a fost firesc, adică în Legea Firii, să se întâmple.

 De la paporniţele de rafie la care s-au înhămat circa 30 % dintre români imediat după 1 ianuarie 1990 luând drumul Constantinopolului (Istanbulului), Cernăuţiului sau Chişinăului, de la clica bine organizată a privatizării şi liberalizării după nişte socoteli temeinice de „demantelare” a ce mai putea rămâne din ideea de stat, până la numărul uriaş de emigranţi către construcţii, căpşuni şi bătrâni de îngrijit în Occident şi la succesul naţional şi internaţional al manelelor începând din 1997, totul îmi arăta că sunt pe alăturea cu „calea istoriei”.

Nu te mai căutam, Doamne, băteam câmpii că Te trăiesc, că eşti în mine, că sunt din Tine, dar nu reuşeam să cuprind, fără amărăciune şi deznădejde, că toate acestea vin de la Tine,.

Mi-am anulat cu bună ştiinţă ocazii, posibilităţi [sau „oportunităţi” cum trebuie să le numesc acum], în numele continuităţii şi al credinţei în „românism”. Am închis ochii ca un orb voluntar!

Aşadar, chipurile, acum m-am limpezit. Oricine e de acord că între 16-27 de ani aproape oricui îi moare căprioara. Dar să o lungeşti până la 58 de ani mi se pare limita trufiei, prostiei sau a patologicului. Mă pot bănui în egală măsură de tustrele.

… Tocmai eu, lucidul! Mi-am educat intuiţia ca un dobitoc ani de zile în depistarea şi anticiparea jocurilor „fraţilor”. Am identificat procesualităţi şi ciclicităţi, scenarii prăfuite şi jalnice, până şi „mersul” dizolvant al „umanizării globale” pe calea aşa-zisei democraţii şi libertăţi a persoanelor şi popoarelor!

Degeaba! Am rămas ancorat în „veşnicia” satului şi în „dimensiunea românească a existenţei”. Nu puteam să accept că asemenea minţi clarvăzătoare (Blaga şi Vulcănescu), de un rafinament spiritual dumnezeesc (adică de-al Tău) puteau avea şi ele caracter de istoricitate… Nici că Legiunea, în ciuda adâncimii şi extensiunii ca proiect, fusese doar un moment în istorie, cu unele accente ridicole, pătat cu sânge prin evidente şi penibile maşinaţiuni.

N-a rămas nimic din vizionarismul sec-spumant şi delirant al lui Cioran, din proiecţiile eminesciene, din profetismul manoilescian… „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.”

S-a ales praful de „sufletul românesc”! S-a dus să se realizeze în Apus. De nevoie, Doamne, împins de sărăcie şi imbecilitatea „managerilor publici”? Sau, mai degrabă, de voie, dintr-o o sete inevitabilă de a „trăi decent”, „ca ei”, acolo, iar nu aici?

Se pare că omul sărac nu poate să-şi conserve „sufletul”, românesc în cazul nostru. Românul şi-a luat sau nu Credinţa cu el şi s-a dus… Iar aici, cei rămaşi se dau de ceasul morţii să facă autostrăzi şi să antropizeze turistic ce-a mai rămas din rousseauismul românesc.

Iartă-mă, Doamne, că am crezut în Români!!! Te-am înlocuit pe Tine cu nişte ne-isprăviţi în înţelesul deplin al cuvântului.

O să mă închin prefacerilor Tale, Doamne, aşa cum se văd ele pe Terra:

1. o să cred în foloasele indiscutabile ale tehnologiilor, care sporesc productivitatea muncii, pământului şi capitalului, care fac viaţa oamenilor mult mai uşoară, confortabilă şi plăcută, lăsând tot mai mult timp pentru creaţie, inovaţie şi relaxare;

2. o să îmi pun nădejdea în echilibrarea influenţei multinaţionalelor prin revitalizarea „localului”, efectele negative ale intervenţiei lor fiind în viitor puternic contrabalansate şi transformate în „Win-Win game”;

3. o să cred în „tânăra generaţie” care va fi cu mult mai creativă, chiar dacă cu totul altfel decât noi;

4. nu o să mai cred că „fraţii” ocultează pentru o omenire slabă, beteagă şi îndobitocită, ci, dimpotrivă, pentru un „sat global” în care personalitatea umană să se dezvolte, echilibrat, armonios şi luminos;

5. mă voi închina Ochiului din vârful Piramidei ca fiind Ochiul Tău, iar nu doar al Arhitectului „fraţilor”;

6. nu o să mai privesc depreciativ sportivii de performanţă care câştigă nedrept de mult faţă de alţi semeni de-ai lor, semeni care sunt cu adevărat folositori societăţii;

7. nu voi mai privi cu silă programele tv. care promovează dezinhibarea sexuală prin defilarea nurilor unor fete atât de buneee…, ci înţelegând că oamenii trebuie să-şi abandoneze prejudecăţile sexuale fără să treacă direct la dezmăţ şi orgii;

8. o să cred în viitorul oricărei zone din lume numai prin deschiderea ei faţă de valorile globale, faţă de creativitatea indusă prin schimburi, călătorii şi comunicaţii;

9. mă voi opune categoric oricărei forme de suveranitate neintegrată, fiind de acord, adică, să nu i se dea voie României să aibă „interese personale”, divergente faţă de cele europene sau globale;

10. nu voi mai susţine calea protecţionismului industrial sau a oricărei tendinţe de autarhizare drept corectă, ci pe cea a liberei circulaţii a capitalurilor, persoanelor şi bunurilor;

11. voi aproba trecerea fondului funciar în proprietatea oricui poate să-l valorifice mai bine decât orice „român verghe”;

12. … şi, mai cu seamă, voi urma îndemnul de pe TimesNewRoman, „Doamne, ocoleşte-i pe Români!”

Iartă-mă, Doamne, pe mine, rătăcitul!

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close