Omul cu picioare

După-amiază de duminică, pe o autostradă ce duce spre Paris. Circulația s-a blocat probabil din cauza unui ambuteiaj. Se înaintează trei metri, se stă un ceas.

Un inginer într-un Peugeot 404, două călugărițe într-un 2HP, o fată frumoasă într-o Dauphine, un bărbat palid într-o Caravelle, doi soți rotofei care se joacă cu fetița într-un Peugeot 203, doi flăcăi exuberanți într-o Simca, doi bărbați și un puști blond într-un Taunus, o pereche de bătrâni într-un Citroen ID, o fată și un soldat, proaspăt căsătoriți, într-un Volkswagen.

Unii ies din automobil, discută, cad de acord că undeva s-a petrecut un accident grav. La răstimpuri, inși necunoscuți alunecă printre capotele încinse, purtând zvonuri despre trei morți și un copil rănit, răsturnarea unui autocar înțesat cu turiști, prăbușirea unui mic avion de agrement.

Se lasă întunericul, sinistrații adorm care pe unde, vine o nouă zi, și încă o noapte, și încă o zi…, schimbă între ei alimente, saltele și mașini, se organizează, își aleg un șef de grup care să ia inițiative și să pună la cale strategii cu liderii celorlalte grupuri, fac incursiuni la fermele dimprejur în căutare de hrană și de apă, inginerul se îndrăgostește de fata din Dauphine, încă 50 de metri, încă o noapte, se lasă frigul, bătrâna se îmbolnăvește, palidul se sinucide din amor și este înmormântat în portbagajul etanșat cu scotch, alte zile, alte nopți, deodată se poate accelera și coșmarul se destramă.

“Autostrada din sud”, o capodoperă al lui Julio Cortazar. Ca și în “Ziua cârtiței”, nu vi se pare că trăiți zilnic aceeași poveste?

De la o vreme încoace, Bucureștiul nu mai este locuit de oameni, ci de mașini. Mașini pe străzi, pe trotuare, în ganguri, mașini în cofetării și maternități, blocaje, clacsoane, bâte de basseball ițindu-se din torpedouri la semafor, urlete și semne obscene, flegme pentru un loc de parcare, comentarii interminabile despre noul cod rutier și despre dramele leasing-ului, târg de mașini de lux și second-hand-urile din Vitan, găozații de cartier de cartier și mașinile lor tunate.

Ne-am mutat viețile, cu tot cu noi, într-un habitaclu și nu ne mai putem privi în ochi decât prin parbriz.

Casele ne-au devenit camere de hotel. În mașină se citește, se ascultă știrile, se face dragoste, se mănâncă, se perfectează afaceri, în mașină sunt educați pruncii, se transmit valori.

Nu am nici mașină, nici permis de conducere, deseori mă scutură senzația că am rămas singurul om cu picioare din acest oraș.

Cel mai rău e dimineața. Când îmi spun rugăciunea, cineva îmi răsucește în ceafă o cheie de contact.

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close