Rusia, duşmanul natural al României

Rusia, duşmanul natural al României. La 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, un text special într-o zi specială, un eseu scris în 1972 de Pamfil Șeicaru.

Gazeta Bucureștilor vă prezintă textul pentru a încerca astfel o explicație pentru care, la 100 de ani de la Unire suntem încă două state separate.

Mai mult chiar, analiza lui Pamfil Șeicaru ar trebui analizată și la București și în cancelariile europene pentru a încerca să intuim cum va juca Rusia lui Putin, nimic altceva decât o altă formă e Rusiei Eterne.

Pamfil Șeicaru despre Rusia, duşmanul natural al României

Politica externă a unui Stat este condiţionată în­totdeauna de spaţiul geografic pe care îl ocupă, deoarece spaţiul geografic este singurul nevariabil. Un total dispreţ faţă de acest factor permanent acelaşi este fatal pentru orice aşezare statală, dat fiind că este baza istoriei sale.

Cronicarul se tânguia că suntem ”aşezaţi la răs­pântia tuturor răutăţilor”, definea poziţia geo­grafică a Românilor aşa de dramatică, verificată de atâtea se­cole de chinuită exis­tenţă istorică.

Exis­tenţa noastră, nu numai ca Stat, dar chiar ca naţiu­ne, este un con­tinuu miracol, reînnoit printr-o vitali­tate excepţională.

Când s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele două principate, Ţa­ra Româ­nească şi Moldova, au avut de luptat cu neîn­treruptul asalt al Ungariei şi Polo­niei de a ne cotropi şi des­fi­in­ţa ca naţiune.

Ce este istoria domniei lui Ștefan cel Ma­re decât o aprigă împotrivire Ungariei şi Po­loniei, în timp ce trebuia să facă faţă la Est Tătarilor şi la Dunăre, Turciei.

În­delungata domnie a lui ştefan cel Mare ilustrează aşa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, condiţionea­ză politica ex­ternă a poporului ro­mân, indiferent de regimul politic pe care îl are.

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care vroia să se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol.

Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns în imediata ve­ci­nă­tate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi şi re­cu­noaş­terea achi­ziţiei Crimeei de către Rusia. Între altele, Ca­­­the­ri­na a II-a câştiga Stepa Oceakovului, între Bug şi Nistru.

Imperiul Rusiei, marea noastră nenorocire

Deci, începând de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastră neno­rocire.

Găsesc de mare folos pentru orice român şi, îndeosebi pentru cei cari sunt stăpâniţi de ambiţii politice, adică de a conduce desti­nele ţării, să ci­tească un pasaj din ”Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe”, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova şi, în acelaşi timp, şeful par­tidului Ca­de­ţilor, adică al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stituţională.

Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a apărut în traducerea fran­ceză în 1901, editura V. Girard şi E. Briere.

Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„După împărţirea Poloniei şi anexiunea ţărilor de la Ma­rea Neagră, sub Catherina II-a, vechile aspi­raţii ale politicei ruseşti erau în sfârşit satisfăcute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei ruseşti nu se schimbă pentru aceasta. Participarea Rusiei la răz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resată, şi anexiunea Finlandei, a Poloniei şi a Ba­sarabiei, nu s-au făcut deloc contra inimei ei. şi cu toate acestea tendinţele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost încă satisfăcute prin achi­zi­ţiile lui Alexandru I.

Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis şi ea rămâ­ne încă azi o ameninţare eternă pentru pacea europeană. Trebuie să adăugăm aici şi expan­siu­nea rapidă a Rusiei în Asia Occidentală. Astfel că nece­si­tatea de a spori forţele militare nu scade du­pă Petru cel Mare.

Arma­ta care spre sfârşitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez că în epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea această cifră), era către epoca celui de-al doilea război turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dublă încă (800.000 de oa­meni) în perioada războaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este o dată şi jumătate de oameni, de 12 ori mai mare decât sub Petru cel Mare.

În­treţinerea armatei şi flotei continuă, fireşte, în aceste con­diţii să ceară cele mai mari sa­crificii populaţiei… În a doua jumătate a secolului trecut (XVIII), întreţinerea armatei şi a flotei compta 45 la 50% din toate cheltuielile, în prima ju­mă­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% şi în ultimii cincizeci de ani această proporţie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).

Dar această diminuare proporţională este încă mult mai aparentă decât reală. De la Petru cel Mare până în zilele noastre n-a fost nici un război care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare;Sta­tul era întotdeauna forţat să se recurgă la resurse suplimentare pentru a se face faţă chel­tuielilor extra­ordinare.

Dacă guvernele celorlalte State europene puteau să re­curgă la îm­prumuturi externe, Rusia, cu toată do­rinţa ei, nu putea să contrac­teze datorii, datorită faptului că nimeni nu vroia să-i încredinţeze capita­luri.

Chiar după Petru cel Ma­re, încercarea de îm­prumut în străinătate, care s-a făcut sub Elisabeta, n-a izbutit deloc. A trebuit deci să se recur­gă la un cre­­dit forţat în ţară, sub formele pe cari noi le cu­noaştem deja, a folosirii monedei sau de înlocuirea ei prin asignate.

Pentru războiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a bătut din monede, scăzându-le la ju­mătate greutatea ante­rioară;pentru războaiele cu Tur­cia, Catherina a II-a a emis asignate;Alexandru I, pentru războaiele cu Napoleon, a sporit numărul lor;s-a procedat la fel pentru războiul Cri­meei cu hârtia de credit introdusă de ministrul Kankrin.

Dar ase­­menea procedee nu sunt fără pericol:noi ştim că ele au totdeauna drept consecinţă deprecierea banului, scă­derea cursului. Astfel, îndată ce guver­nul rus a pu­tut să aibă credit în străinătate, trecu imediat sub Catherina a II-a la sistemul împrumu­tului.

Cu îm­prumuturi se acopereau cheltuielile de război sub Ni­colae I şi Alexandru al II-lea;prin îm­prumuturi gu­vernul s-a forţat de mai multe ori să răs­cumpere hârtiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile războaielor precedente;astfel, datoria gu­ver­­nului către ţară, care nu era fără do­bândă, a fost trans­formată în datorie externă cu dobânzi şi amor­tizabilă.

Într-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adică la 1900), 4 miliarde ruble metalice şi care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este făcută aproape ex­clu­­siv în vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plăti banii împrumutaţi pentru aceste chel­tuieli, excepţie făcând numai pen­tru cheltuielile făcute în construcţia de căi ferate sau de răscumpărarea rede­venţelor ţăranilor în timpul emancipării din iobăgie.

Ast­fel, nevoia unei forţe militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esenţială, a fost de la început pâ­nă în zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”.(Paul Miliukov, Essais sur l’Histoire de la Civilisation russe, capitolul „Les origines de l’Etat”, pp. 164-167)

Era necesar să fac acest lung citat, menit să în­tipă­reas­că în mintea fiecărui român că Rusia este un Stat prin natura lui mereu, conform naturii lui, cuce­ritor şi militarist.

 

Ordinea, pa­cea şi feri­cirea vor putea să domnească în Europa nu­mai când ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin şi Pa­ris.

Nicolae Novossiltzoff

 

Revoluţia bolşevică din Octombrie 1917 nu i-a schim­bat natura – dovadă bugetul Rusiei sovietice, care consacră înarmării 50%, ca şi pe vremea lui Pe­tru cel Mare.

Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să a­mintesc figura se­natorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pa­cea şi feri­cirea vor putea să domnească în Europa nu­mai când ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin şi Pa­ris.

Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbu­şit ţa­ris­mul în Martie 1917, iar în Octom­brie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura pro­letariatului şi dând Statului forma sovietică.

Dar natura războinică a concepţiei de Stat ru­sesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schim­bat.

În 1920, război con­tra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, du­pă pactul Ribbentrop-Molo­tov, căruia i-a urmat atacul con­tra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cuce­rească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca în­treaga Eu­ropă să fie – aşa cum cerea Nicolae No­vossiltzoff – con­dusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.

Acesta este vecinul pe care îl avem datorită si­tuaţiei geo­grafice, care ne condiţionează existenţa istorică.

Pe­rioada rusească a istoriei universale

Prima critică a culturii occidentale, prima atitudine cate­goric şi total ostilă faţă de Europa, a făcut-o Odoievski în ”Nopţi ruseşti”, prin gura eroului Faust, care nu are nimic comun cu Faust al lui Goethe, numele dat eroului în inten­ţia autorului este ales pentru a indica trăsătura fundamen­tală a eroului rus:căutarea pasională a adevărului.

Voi face câ­teva citate menite să ilustreze atitudinea tuturor gân­di­torilor ruşi faţă de Europa de la 1825 şi până azi, indiferent de etichetele ideologice; ele repre­zintă o con­stantă moscovită faţă de Occident.

  • ”Să îndrăznim să rostim cuvântul care va putea să pară straniu multora, dar care va fi în câtva tip foarte simplu: Occidentul piere?
  • Tot aşa cum într-o zi creştinismul a adus forţe noi lumii decadente a lumii antice şi i-a reînnoit existenţa, la fel astăzi salvarea Europei nu este cu putinţă decât dacă un popor nou, cu forţe proaspete, apare pe scena istoriei”.

Un astfel de popor, credea Odoievski, este poporul rus, deoa­rece ”noi suntem la răspântia a două lumi, a tre­cutului şi a viitorului; noi suntem proaspeţi şi ne­uzaţi, noi n-am fost amestecaţi cu stricăciunile bătrânei Eu­rope; înaintea noastră se desfăşoară o dramă stranie şi mis­te­rioasă, al cărei deznodământ poate este ascuns în profunzimile spiritului rusesc”.

  • ”Dar nu numai singur corpul pe care noi ceilalţi, ruşii, trebuie să-l salvăm:mai este şi su­fletul”, afirmă Faust-ul rusesc.
  • Este vorba de transfi­gu­rarea interioară a chiar fundamentelor cul­tu­rii occidentale.
  • ”În Sfânta triplă trinitate a credin­ţei, a ştiinţei, a artei, tu (se a­dresează poporului rus), tu vei găsi seninătatea pen­tru ca­re s-au rugat părinţii tăi. Secolul al XIX-lea aparţine Rusiei”.
  • ”Idei­le amicilor mei asupra Occi­dentului sunt exa­gerate. Dar să aplecăm urechea spre scriitorii Occiden­tu­lui… Ascultă strigătele lor de disperare, care iz­bucnesc în literatura contimporană occidentală. Noi vedem aici o în­grijorare de nevin­de­cat, o spe­ranţă fără viitor, o negaţie fă­ră nici o afirmaţie. Eu văd în Occident o pierdere fără mă­su­ră de ener­gie… Scu­fundat în lumea forţelor elementare, Occi­dentul le-a dezvoltat cu mare grijă, admirabil a fost lu­crul şi a făcut lucrări minunate. Occidentul a pro­­dus tot ce puteau să dea forţele lui. Dar în acti­vitatea lui neliniştită şi precipitată, el a dat liber curs unei energii şi rezultatul a fost o pierdere de echi­libru. Occidentului îi lipseşte un Petru cel Mare, care i-ar fi injectat seva proaspătă a Ori­entului slav”.

În lunga listă a scriitorilor şi gânditorilor ruşi, toţi, fără excepţie, revendică pentru Rusia dreptul care îi re­vine de a conduce destinele ome­nirii. A treia Romă creştină, pe care o visa călugărul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Romă, dar a apărut sub forma Inter­na­ţio­nalei a treia, care a condus destinele revoluţiei mondiale pâ­nă în 1960, când a apă­rut calmă, ma­sivă, contestaţia Peking-ului.

Dar să ne imaginăm că Moscova cedează, că re­nunţă la dominaţia ei ide­ologică, menită să în­les­nească dominaţia efec­tivă a planetei. Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut, el stă în prezent şi lup­tă să continue şi în viitor până la domi­naţia lumii. Este o idee fixă a ”in­telighenţiei” ru­seşti, fie că este comunistă sau antico­munistă.

Voi lua un exemplu: cazul lui Bakunin, prezent, halu­ci­nat, pe toate baricadele Europei occidentale.

Nu mai puţin concepea panslavismul revoluţionar ca­re nu se deosebea cu nimic de panslavismul lui Dani­lev­ski sau al generalului Ig­natiev.

Până la 1917 nu s-a cunoscut ”Confe­siunea” scrisă a lui Ba­kunin, la cererea ţarului, când neînfricatul revo­luţio­nar se afla închis în fortăreaţa Petropavlovsk. Cu toate că recla­ma autonomia Poloniei şi a Ucrainei, de altfel într-o for­­­mă foarte naţiona­listă, Bakunin urmărea o U­niune fe­de­rală a tuturor slavilor, având Constantinopolul drept capitală.

În lunga listă a scriitorilor şi gânditorilor ruşi, toţi, fără excepţie, revendică pentru Rusia dreptul care îi re­vine de a conduce destinele ome­nirii. A treia Romă creştină, pe care o visa călugărul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Romă, dar a apărut sub forma Inter­na­ţio­nalei a treia, care a condus destinele revoluţiei mondiale pâ­nă în 1960, când a apă­rut calmă, ma­sivă, contestaţia Peking-ului.

Pamfil Șeicaru

 

Karl Marx avea dreptate când denunţa pansla­vismul revo­lu­ţionar ca o simplă deghizare a panslavis­mului mos­covit.

Es­te de prisos să amin­tesc de Dostoievski, a cărui ostilitate faţă de Europa şi mi­siunea pe care o atribuia Rusiei stră­ba­t cele trei volume din ”Journal d’un écri­vain”, publicate în 1927, la editura Bossard; găsim aceleaşi opinii şi la şeful radicalismului ru­sesc, Alexandr Herzen, care era convins că Ru­siei îi revine misiunea salu­tară pentru Euro­pa. Pentru acest strălucit reprezen­tant al spiritului rusesc, străbătut de cultura occi­dentală, trăind toată viaţa la Paris, europeanul era „omul de pe malul celălalt”. Pentru el, me­sia­nismul Rusiei ortodoxe se trans­for­ma în mesianism re­vo­luţionar.

În 1947, Berdiaev, recunoscut ca un filosof al or­todoxiei, publica ”Au seuil de la nouvelle époque”.

Voi extrage un frag­ment asupra căruia ar fi bine să me­diteze românii află­tori în exil, ca şi cei din ţară:

”Trecutul şi prezentul se vor topi din nou. Acesta este misterul tim­pului. Acesta este misterul istoriei. Atitudinea ex­clusiv conservatoare faţă de trecut este falsă şi dău­nătoare. Ar fi precis o trădare a ceea ce, odinioară, a fost creator şi dinamic. Pro­cesul creator al prezentului nu poate fi decât cre­dincios trecutului. Nedăsrădăcinata putere a trecu­tului trebuie să fie transmisă viitorului creator, deve­nit factorul său. Ru­sia so­vietică intră în această oră a exis­tenţei ei, în care trecutul şi viitorul se unesc pentru a înde­plini ma­rea vocaţie a Rusiei şi a popo­rului rus în lu­me, de­oarece sunt multe motive de a crede că se apro­pie «pe­rioada rusească» a istoriei universale. În a­ceastă conştiinţă a vocaţiei Rusiei, ideea revolu­ţio­nară, socialistă, sovietică, se unesc idei mesianice, sla­vo­file, moştenire a trecutului”.

Comentând cartea lui Danilevski, ”Rusia şi Europa”, so­cio­logul rus Pitirin Sorokin confirmă părerea lui Karl Marx asupra panslavismului revoluţionar:

”Citind capitolele de po­litică ale lui Danilevski nu e greu să se vadă o izbitoare asemănare între opiniile lui pri­vind relaţiile şi per­spectivele ruso-europene şi cele ale guvernului sovietic, ideologia lui Da­nilevski şi ide­o­logia şefilor sovietici cu privire la relaţiile ruso-eu­ropene sunt în esenţă la fel. În acest fel, şi în re­laţie cu acest cel mai conservator slavofil, Politbiroul şi Internaţionala comunistă îşi dau mâna. Este greu de ima­ginat o mai stranie tovărăşie de pat”.

Am făcut această succintă trecere în revistă a conti­nu­ităţii ideii politice care formează elementul di­namic al impe­rialismului moscovit, mereu acelaşi, de etichetă ideologică a regimului, pentru a legitima ui­mirea pe care am încercat-o verificând absenţa de studii asupra politicei ruseşti, inva­riabil aceeaşi în lungul secolelor, care a constituit, consti­tuie şi va con­stitui până la dizolvarea imperiului sub acţiu­nea principiului naţionalităţilor pericolul de moarte pentru existenţa noastră ca Stat şi ca naţiune.

Dușmanul natural

Rămâne, în nepăsarea faţă de un vecin care ne vrea ex­terminarea, un glas izolat, o atitudine de ade­vă­rat om de Stat, articolul lui Take Io­nescu, ”Duş­manul natural”, publi­cat în 1900, care azi rămâne de o dramatică actualitate, ca un strigăt de a veghea: Naţie, ia seama, duşmanul stă la pândă!

”În marea luptă dintre popoare, ca şi dintre indivizi, sunt două riva­li­tăţi, unele, oricât de vii, oricât de pline de con­secinţi dureroase, oricât de prejudiciabile pen­tru pacea lumii, nu sunt datorite decât în­tâmplării. Un capriciu de suveran, o nebunie naţională, o neînţe­le­gere subită, o a­tingere de amor propriu, care la rân­dul său provoacă la ad­versar o sete nestinsă de răzbunare, una singură dintre a­ceste cauze este de ajuns ca să provoace manifestarea lor. Aceste realităţi joacă desigur un rol în istorie, uneori însân­gerează chiar un veac întreg, dar până în sfârşit sunt des­tinate să se stingă, pentru că rădăcinile lor nu se află în fa­talitatea lucrurilor.

Sunt şi altfel de rivalităţi, rivalităţi de acele întipărite în car­tea istoriei prin cursul inexorabil al evenimen­te­lor, şi care, cu toate silinţele gu­ver­nelor, cu toată mă­ri­nimia suve­ranilor, cu toate îmbrăţişările şi toate ju­ră­mintele de prie­tenie eternă, mai curând sau mai târ­ziu izbucnesc.

Aceste rivalităţi sunt cele mai pri­mej­dioase, jocul lor serveşte de subiect în acea nesfârşită epopee ce se cheamă istoria omenirei. Căci el nu se îm­pacă decât când unul dintre ri­vali a dis­pă­rut, sau cel puţin, când amân­doi, în urma unei lungi şi dureroase experienţe, au dobândit convin­ge­rea că le este cu neputinţă să se suprime unul pe altul.

Rivalitatea imperiului rusesc către noi aparţine a­cestei ul­time catego­rii. Ne explicăm pentru că nu vrem să ni se atribuie alte gânduri decât ale noastre.

Departe de noi ide­ea de a acuza de ostilitate guver­nul ac­tual al imperiului vecin. Din contră, credem ferm că împăratul actual este un sincer partizan al păcii. Dar puterea lucrurilor este aşa: pre­supunând că mâine un filantrop şi chiar un filoromân s-ar sui pe tronul Ţarilor, problema ar rămâne aceeaşi.

Exis­ten­ţa noastră este incompa­tibilă cu realizarea idealului im­periului rusesc; ostilitatea sa nu poate să înceteze decât în ziua când ar reuşi să ne suprime, sau în ziua în care îi va fi complet probat că îi este cu ne­putinţă să ne facă să dispă­rem. Este inutil să sco­to­cim istoria ca să ne convingem de acest adevăr.

Ori­cât de puternice ar fi probele pe cari ni le dă şi de­monstrează că, de aproape două veacuri – adică de când ne cunoaştem – imperiul ţarilor a făcut tot ce-i stă în putinţă ca să ne subjuge, oricât de evident ar fi că no­rocul singur ne-a scăpat de soarta Basa­ra­biei şi a Poloniei, nu ar fi de ajuns. Au mai fost şi alte rea­lităţi cari au durat două veacuri, şi care, totuşi, nu-şi aveau isvorul în nemi­loa­sa logică a lucrurilor.

Nu. Ceea ce dă ostilităţii Rusiei în contra noastră adevă­ratul caracter este poziţiunea noastră pe harta Europei.

Noi ne aflăm în pragul celui mai mare impe­riu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o sută de milioane de suflete (azi, în 1972, popu­laţia Rusiei este de două sute trei­zeci de milioane – n. Pamfil Şeicaru), care în 50 de ani îşi îndoieşte popu­laţia; ne aflăm în drumul unei naţii tinere, inteligente, entuziaste, a unei naţiuni cu atât mai de temut cu cât nu-i contestăm ca­lităţile; noi suntem la graniţa unui popor care – ca toate popoarele din nord – se simte atras de un neînfrânt şi veşnic avânt către mările de smarald ale Sudului.

Este o regulă, o tendinţă natu­rală ca naţiunile, ca şi indivizii, să alerge după aerul îmbălsămat, după soa­rele arzător de miazăzi.

Rusia, cu tot vastul său teritoriu, se înăbuşea în ceţile Bal­ticei, ea caută să răsufle prin Sud şi se sileşte să-şi dea aer prin trei deschizături deodată: prin Orient, în apele Japoniei, prin golful Persic, care se deschi­de pe jumătate vastului său imperiu, şi prin Medi­terană, către care au aspirat toţi oamenii din nord şi pe malurile căreia atâţia şi-au găsit mormântul. Din aceste trei drumuri, cel mai impor­tant este desigur cel al Mediteranei: acolo se află faimoa­sele strâm­tori, cheia Europei; acolo se află cetatea Ceza­rilor Orientului şi Metropola Ortodoxiei. Toate silinţele im­pe­riului, toate aspiraţiile naţiunei ruse se îndreaptă către acest punct.

Ei bine, soarta ne-a aşezat ca o piedică pe acest drum, astfel încât Rusia nu poate să ajungă acolo unde o chea­mă logica desvoltărei sale decât tre­când peste trupul nostru.

Între Rusia şi noi nu este vorba de o neînţelegere trecătoare, nici chiar de a­cele uri necugetate pe care vre­mea poate să le to­pească tot aşa cum le-a făurit. Este aici ceva mai profund.

Este vorba de două vieţi cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenţă, de aceea a neamului românesc, care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale.

Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de înţelegere, de com­promis, de concesii.

Da­că tră­im, Rusia nu reuşeşte în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus, da­că imperiul reuşeşte să-şi realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta în­credere şi tenacitate, Statul român şi neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire. Iată adevărul.

Locul pe care îl ocupăm pe harta Europei nu este al fe­riciţilor cari pot să trăiască fără grijă şi fără trudă.

Îndărătul ruinelor Parthenonului, aco­perit de gloria cla­si­cismului, as­cuns în fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate să stea spectator la marile realităţi cari turbură naţiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru.

Aruncaţi de soartă pe valea Dunării, în această vale care a fost atâ­tea veacuri şi va fi încă teatrul marilor catastrofe, postul nostru este greu, dar va fi un post de onoare.

Istoria ne-a făcut gardă civilizaţiei eu­ro­pene împotriva năvălirii asi­atice, când aceasta venea de la Sud. Să opunem spada noastră la orice călcare, fie că ar veni de dincolo de Du­năre ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost şi va fi soarta noastră.

Ori­cât de dureroasă ar fi constatarea aces­tui adevăr tot este mai bine să ne dăm pe deplin seama de dânsul, decât să adormim într-o sigu­ranţă iluzorie.

Forţa lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unui mare imperiu, care în acelaşi timp es­te o naţiune pu­ternică.

Acest imperiu a încercat, în­cearcă şi va încerca să meargă pe calea care crede că îi este indicată de Pro­videnţă. Noi ne aflăm în calea sa.

Imperiul ţarilor, aşadar, a încercat, în­cear­că şi va încerca să ne şteargă de pe harta po­poa­relor.

De altfel este oare aşa de necesar să căutăm în logica situa­ţi­ei geografice şi în învăţă­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a im­pe­riului rusesc?

A­ceastă politică nu este de loc un secret. Gânditorii, ca şi oamenii de Stat, ai Rusiei, afară de cei pe cari scrupulele unei situaţii ofi­ciale îi opresc, nu se sfiesc de a ne spune.

Îşi maschează vederile cu­ceritoare printr-o teorie distantă după dânşii, ca să dea lumei mo­derne un nou tip de civilizaţie, să facă să nască în partea orientală a Europei o viaţă nouă. […] Ru­sia, că­reia Providenţa i-a încredinţat o mi­siune aşa de ma­re, nu poate să se oprească în mersul ei pentru ca să dis­trugă neamul românesc”.

După 72 de ani, articolul ”Duşmanul natural”, pu­blicat de Take Iones­cu în 1900, păstrează neştirbită valabilitatea lui politică.

Nicolae Titulescu a fost la începutul carierii lui in­tim legat de Take Ionescu; acesta i-a înlesnit ascen­siu­nea politică, acesta l-a impus în 1917, la Iaşi, mi­nistru în guvernul pre­zi­dat de Ionel I.C. Brătianu.

Când se făcea agentul de pro­pa­gandă al admi­te­rii Rusiei sovietice la Socie­tatea Naţiu­nilor, ce feno­men schimbase natura a­ces­tui imperiu, să-i anu­leze politi­cele de expansiune cotro­pitoare, dând ţării asi­gu­rări ilu­zorii? Lupta lui Nicolae Titu­les­cu pentru orga­ni­za­rea internaţională a păcii, a­ceasta fiind tema agi­taţiei aces­tui membru activ al Societăţii de la Ge­ne­va.

Şi pentru a completa şi întări această orga­nizare, era necesar să fie stăvilită din punct de ve­dere legal.

Când această comple­ta­re va fi rea­lizată, ”lumea va putea mai uşor să gsească, ea singură, împinsă de o comu­ni­tate de interese tot mai pu­ter­nice, substanţa vie cu care să um­ple vasele goale de lut ce sunt, luate în sine, crea­ţiile juridice ab­strac­te”.

Exis­ten­ţa noastră este incompa­tibilă cu realizarea idealului im­periului rusesc; ostilitatea sa nu poate să înceteze decât în ziua când ar reuşi să ne suprime, sau în ziua în care îi va fi complet probat că îi este cu ne­putinţă să ne facă să dispă­rem…

Este vorba de două vieţi cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenţă, de aceea a neamului românesc, care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale. Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de înţelegere, de com­promis, de concesii.

Take Ionescu

 

Şi o primă contribuţie a fost fai­moa­sa contribu­ţie: de­finirea a­gre­sorului, din iulie 1933, ca­re se ştie ce bine a stăvilit răz­boiul după pac­tul Ribben­trop-Mo­lo­tov, din august 1939.

Scutul de aramă al de­fi­ni­ţiei agresorului, iniţiativă a Rusiei sovietice – s-a ve­ri­ficat că era de carton poleit.

Neputinţa Societăţii Naţiuni­lor s-a arătat în 1937 cu in­va­zia Austriei, după ce, în 1936, Hitler înlăturase pe can­celarul Dolfuss prin mij­locul expeditiv al asa­sinatului.

N. Ti­tulescu nu mai de­ţinea în 1937 nici pos­tul de ministru de Externe şi nici pe acela de reprezentant al României la So­­cieta­tea Naţiunilor. Nu putea să mai joace niciun rol în politica inter­na­ţională.

Fără îndoială că nimic nu i se opu­nea să revie la Bucureşti şi să-şi afirme prezenţa printr-o activitate politică internă, cu atât mai uşor cu cât partidul naţional-ţărănist îi oferea şefia.

Dar N. Titu­les­cu, din 1921, când a fost numit la Lon­dra, nu a mai luat contact cu ţara.

Chiar când era ministrul de Ex­terne al României, după moar­tea lui Ionel Bră­tia­nu, luând conducerea politicei ex­terne a ţării, la Bu­cureşti era doar un călător grăbit, cel mult în cursul unui an stătea două luni, ca să se întoarcă la Ge­neva.

Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de Externe să fie anual zece luni absent din ţara lui.

Ră­mâne însă meritul lui Nicolae Titu­les­cu de a fi iz­butit – fireşte, după moartea lui Ionel Bră­tianu – să con­vingă toate partidele că aşa se cuvine pentru a servi mai bine interesele ţării.

A existat o opunere la politica de cât mai strânsă legă­tură cu Rusia sovietică, din partea Parla­men­tului.

În 1935, N. Titulescu a venit să veri­fice reacţiile Ca­merei şi Sena­tu­lui faţă de o eventuală alianţă mili­tară cu Rusia sovietică, con­vocând comisiile afa­cerilor externe ale camerei şi se­­natului, în faţa că­rora a citit un proiect de alianţă în care participarea militară a României era escamotată.

Proiectul lui N. Titulescu a fost combătut şi numai un singur deputat l-a susţinut cu unele rezerve: Gri­gore Iunian.

Eram, ca de­putat, mem­bru al Comisiei afacerilor externe şi am fost sur­prins că niciun deputat sau senator al partidului naţional-ţărănesc şi nici al partidului liberal n-au luat cuvântul pen­tru a apăra pro­iectul prezentat de N. Ti­tulescu.

Furios, a plecat fără să răspundă cri­ticilor ce s-au adus proiectului.

Nu s-a ”pus în pielea unui fran­cez” când a pre­zentat pro­iectul, ci a susţinut politica elaborată de Litvinov şi Beneş.

În 1937, N. Titulescu a căutat să se prezinte ca victimă a iden­ti­ficării lui cu politica Fran­ţei, ”s-a pus în pielea unui fran­cez, că tocmai de ace­ea au vrut să i-o gă­urească”.

Din nefericire, politica genevistă a fost continuată şi după plecarea mi­nistrului de Externe N. Titulescu, până la în­frân­gerea Franţei, în iunie 1940, când Ro­mânia a pri­mit ultimatumul haitei sovietice, care ui­tase de definiţia agre­sorului, contrasemnată la 3 iulie 1933.

Devenise inutilă du­pă semnarea pactului Rib­ben­trop-Molotov, în august 1939.

”Soluţia nu-i de­cât la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault. Biata Societate a Naţiunilor a ară­tat care este unica soluţie de care dispunea în decem­brie 1939, când Rusia sovietică a atacat Fin­landa, şi ea sem­natară a faimosului acord de defi­ni­ţie a agre­sorului, sem­­nat şi de Moscova.

Care a fost soluţia de care dispunea Societatea Naţiu­nilor?

Eli­mina­rea Rusiei sovietice din So­cietatea Naţiunilor.

Stalin nu s-a emoţionat deloc şi a o­cupat Republi­cile baltice, iar în iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord. Era bilanţul himerelor geneviste al cărui tenor pentru ţara noastră a fost N. Titulescu, parti­tura fiind scrisă de Eduard Beneş.

Să măsurăm îndepărtarea de la politica naţională a lui Take Ionescu, luminos fixată în articolul ”Duş­manul Natural”, publicat în 1900, şi politica exact contrarie a lui Nicolae Titulescu, de prietenie, ceva mai mult decât atât, de alianţă cu Rusia sovietică, spre a măsura greşita îndepărtare de linia pe care ne-o impunea experienţa istorică şi factorul geo­grafic, prin natura lui, neschimbat.

Marele istoric francez, Camille Julian, adresându-se diplomaţilor în 1916, amintea că politica naţională este condiţionată de experienţa is­torică şi că a con­strui fără să ţii seama de istorie înseamnă să con­struieşti pe nisip.

Exact ce a definit politica României între 1935 şi 1940, cu bilanţul ştiut: catastrofa din 1940, desăvârşită la 23 August 1944.

Dacă factorul geografic nu se schimbă, factorul politic nu o schim­bă şi încât ar fi de deosebită Rusia ţaristă de Rusia sovietică? La aceas­tă întrebare voi căuta să răs­pund.

Rusia, o societate care nu are la bază demnitatea umană

Este o constatare pe care o facem din cunoaş­terea popoarelor: dacă revoluţiile constituie un factor de accelerare a schimbărilor care se produc în struc­­tura societăţilor, natura popoarelor, aşa cum a fost ea modelată de experienţa lor istorică, nu se schimbă.

În ce priveşte Rusia, avem o lucrare scrisă de unul dintre cei mai pătrunzători observatori, mar­chizul de Custine, care a publicat ”La Russie en 1839”, adică acum 133 de ani. În Rusia ţaristă nu s-a putut publica în traducere şi s-a citit numai în cer­curile restrânse ale aristocraţiei.

Abia în 1930 s-a publicat în traducere la Moscova de către ”Socie­tatea deţinuţilor şi exilaţilor politici”, care în prefaţă au calificat ”La Russie en 1839” drept ”Cartea cea mai inteligentă ce s-a scris asupra Ru­siei de un stră­in” şi abia în 1946 s-a publicat o e­diţie prescurtată – dar inalterată –, în franceză, a căr­ţii marchizului de Custine, sub titlul ”Lettre de Russie”, care, dat fiind climatul politic din Franţa, nu a avut succesul pe ca­re l-a avut în Rusia traducerea cărţii ”La Russie en 1839”.

Ceea ce dă o valoare deosebită cărţii marchizului de Custine este dezamăgirea pe care a încercat-o cunoscând Rusia de aproape şi nu în graba unui turist: a fost primit cu toate atenţiile de Nicolae I.

Bunicul lui, generalul Custine, ca şi tatăl lui, au fost condamnaţi la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvârlite în coş după ce călăul le-a arătat triumfător canaliei de uliţe, care striga satisfăcută când se rostogoleau sub tăişul ghilotinei.

Tânărul Custine se ducea în Rusia să vadă ordinea ideală a unei monarhii, după care inima lui tânjea. Această călătorie, care trebuia să-l întărească în convingerile lui monarhiste, a avut darul să-l ralieze ideii de liber­tate creatoare a unei ordini umane.

Voi extrage frânturi din observaţiile lui, cari sunt valabile şi pen­tru regimul sovietic.

”Rusia este o naţiune de muţi; un oarecare magi­cian a schimbat şaizeci de milioane de oameni în automate, cari aşteaptă un alt vrăjitor ca să renască şi pentru a trăi. Nu lipseşte nimic decât libertatea, adică viaţa”.

La 1839, ca şi la 1972, Rusia este me­reu aceeaşi: o naţiune de muţi.

  • ”Ruşii sunt totdeauna curteni: soldaţi de cazarmă sau de biserică, spioni, temniceri, călăi, în această ţară toţi fac mai mult decât datoria lor: îndeplinesc meseria lor. Cine poate să-mi spună unde poate să meargă o societate care nu are la bază demnitatea umană?”.
  • ”Trebuie spus, Ruşii de toate clasele conspiră într-un minunat acord de a face să triumfe la ei dupli­citatea. Ei au o îndemânare în minciună, o natura­leţă în prefăcătorie al cărei succes revoltă sinceri­ta­tea mea pe cât e mai înspăimântată. Tot ce dă un sens şi un scop instituţiilor politice se confundă aici într-un singur sentiment de frică.
  • În Rusia, frica înlo­cuieşte, adică paralizează, gândirea; acest senti­ment, când domneşte singur, nu poate să producă decât aparenţe de civilizaţie: să nu se supere legis­latorii cu vederea scurtă, frica nu va fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate, nu este or­dinea, ci vălul haosului, aceasta este totul.
  • Unde libertatea lipseşte, sufletul şi adevărul lipsesc. Rusia este un corp fără viaţă, un colos care subzistă prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forţă, lânce­zesc. De aici o linişte profundă, o tortură morală de neexprimat, şi această tortură morală este expresia experienţei pozitive, indiciul unei boli organice.
  • Eu cred că din toate părţile pământului, Rusia este aceea unde oamenii au mai puţină fericire re­ală. Noi suntem fericiţi la noi, dar noi simţim că fericirea depinde de noi; la Ruşi este cu neputinţă.
  • Imaginaţi-vă pasiunile republicane (încă odată, sub Împăratul Rusiei domneşte egalitatea fictivă), fier­bând în tăcerea despotismului; este o combinaţie înfiorătoare, mai ales prin viitorul pe care îl preves­teşte lumii.
  • Rusia este o căldare de apă care fierbe, bine închisă, dar pusă pe un foc care devine mereu mai arzător, mă tem de explozie; şi ceea ce nu e dat să mă liniştească este că Împăratul de mai multe ori a încercat aceeaşi frică, similară fricei mele, în cursul laborioasei lui domnii, laborioasă în pace ca şi în război; căci în zilele noastre imperiile sunt ca nişte maşini care se uzează când sunt în repaos. Neliniş­tea în inacţiune le sfâşie. Este deci acest cap fără corp, acest suveran fără popor, care dă sărbători po­pulare. Mi se pare că, înainte de a-şi face popula­ritate, ar trebui să-şi facă un popor…”

A venit revoluţia, s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin şi după el ce s-a schimbat?

La 1972, ca şi la 1839, Rusia este aceeaşi.

Cu cât văd Rusia, cu atât îl aprob pe Împărat când interzice Ruşilor să călătorească şi face acce­sul în ţara lui foarte greu pentru străini. Regimul po­litic al Rusiei nu rezistă la douăzeci de ani de liberă comunicaţie cu Occidentul Europei”.

Rusia este contrariul Europei

S-a schimbat ceva în 133 de ani, în afară de vo­cabularul tiraniei? Ai impresia că s-a accentuat lipsa de respect a demnităţii omeneşti.

Custine observa sub ordinea perfectă garantată printr-o supunere totală ”energicul sentiment de o­poziţie care trebuis să germineze în sufletele obici­nuite să reflecteze în tăcerea despotismului”.

”La acest popor ascultător, influenţa instituţiilor sociale este aşa de mare în toate clasele, educaţia nevoită a obiceiurilor domină în aşa măsură caracterele, în­cât chiar şi furia de răzbunare pare reglemen­tată prin­ disciplină.

Aici moartea calculată se exe­cută în cadenţă; oamenii dau altor oameni moar­tea mili­tă­reş­te, cu religiozitate, fără mânie, fără e­moţie, fără cuvinte, cu o linişte mult mai teribilă de­cât delirul urii.

Ei se izbesc, se răstoarnă, se stri­vesc, trec pes­te corpurile unora, ale altora, ca nişte mecanisme cari se învârt pe pivoturile lor.

Această impasibilitate fizică în mijlocul actelor celor mai vio­lente, această monstruoasă răceală în execuţie, această tăcere în turbare, acest fanatism mut este, dacă ne putem ex­prima astfel, crima conştiincioasă; o oarecare ordine prezidează această uimitoare ţară cu excesele cele mai neauzite;tirania şi revolta merg aici în cadenţă şi reglându-şi pasul una după cealaltă.” 

”Tot ce pot să vă spun este că, de când sunt în Rusia, eu văd în negru viitorul Europei”. O scria Custine în 1839, ca să devină o înfiorătoare realitate în 1945. Opera lui Roosevelt şi a lui Churchill.

  • ”Eu văd colosul de aproape, şi sufăr să mă con­ving că această operă a Providenţei nu are drept ţin­tă decât să cadă pradă barbariei Asiei. Mi se pare că Rusia este destinată mai ales să pedepsească reaua civilizaţie a Europei printr-o nouă invazie; e­ter­na tiranie orientală ne ameninţă necontenit şi noi vom suferi dacă extravaganţele şi nedreptăţile noas­tre ne fac demni de o asemenea pedeapsă”.

Mar­chizul descifrează profetic misterul tiraniei ruseşti:

  • ”Ruşii sunt de asemenea convinşi de eficacitatea minciunii, şi această iluzie mă uimeşte din partea unor oameni cari au folosit-o atât de mult. Nu este că spiritul lor este lipsit de fineţe sau de puterea de a înţelege; dar în această ţară în care guvernanţii n-au înţeles încă avantantagiile libertăţii chiar pentru ei, guvernanţii trebuie să dea înapoi înaintea incon­ve­nientelor sincerităţii.
  • Eşti nevoit să repeţi în fiecare moment: aici popoarele şi cei mari, toţi ne a­mintesc de Grecii din Imperiul decadent. În Rusia secretul prezidează tot: secret administrativ, politic, social, discreţie utilă şi inutilă, acestea sunt inevitabilele consecinţe ale caracterului primitor al acestor oameni, întărite prin influenţa guvernului lor. Orice călător este un indiscret; fiind totdeauna prea curios, trebuie să-l ai sub supraveghere cât mai politicos, de teamă să nu vadă lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinţe”.
  • ”Aceşti oameni nu ne îngăduie să uităm vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare: «Trebuie trei Evrei ca să înşele un Rus!»”.
  • ”Starea socială, intelectuală şi politică a Rusiei este rezul­tatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de către Ruşi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizată de un popor care visează cucerirea Lumii şi care ne măguleşte aşteptând să ne sfâşie, aceas­ta este moştenirea de temut de care dispune îm­păratul Nicolae… Dumnezeu ştie în ce scop”.

Custine dă o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei ţariste care seamănă izbitor cu regimul so­vietic, simplă continuare cu altă etichetă.

”Sub această domnie smintită nici un om nu ur­mează cursul natural al vieţii sale, nici unul nu ajun­ge la termenul probabil al existenţei lui: nelegiuirea omenească anticipează asupra prerogativelor di­vi­ne; chiar însăşi moartea, moartea este redusă la condiţia de valet al călăului, o pierdere a prestigiului ei în proporţia în care viaţa îşi pierde preţul. Tiranul a detronat pe înger şi pământul udat de lacrimi şi de sânge vede cu resemnare pe slujitorii justiţiei lui Dumnezeu mergând supuşi în urma ucigaşilor plătiţi ai prinţului.

Sub ţar, moartea devine sclavul unui om.

Acest atotputernic nesocotit a înregimentat ciuma, care depopulează, cu supunerea unui caporal, ţări întregi destinate prăpădului prin capriciul unui prinţ. Bucuria acestui om este disperarea celorlalţi, pute­rea lui, exterminarea celorlalţi; viaţa lui, războiul fă­ră glorie, războiul în plină pace, războiul împotriva persoanelor particulare fără apărare, goale, fără vo­in­ţă şi pe care Dumnezeu le pusese sub protecţia lui sfântă; legea lui, ura de neamul omenesc; presiunea lui, frica;frica dublă, aceea pe care o simte şi aceea pe care o inspiră.”

Acest antagonism ireductibil pe care Emile Monté­gut îl găsea între Rusia şi Europa, ca şi Jules Miche­let, în 1855, surprinzător l-am găsit – în afară de gân­ditorii ruşi, adversari categorici ai Europei –, la un scri­itor, Dimitri Merejkowski, în ”Le Tsar et la Révolution”, carte scrisă în 1905, în timpul repetiţiei generale a re­vo­luţiei din 1917, şi tradusă în limba franceză la 1907 şi publicată la Mercure de France, cu o pre­faţă, putem spune fără exagerare, profetică:

Mai devreme sau mai târziu se va produce o cioc­nire între Europa şi revoluţia rusă, nu între cutare sau cutare popor european, dar din contră, între Europa în­treagă şi revoluţia sau anarhia rusă. Nu se poate preciza încă ce se petrece în acest moment în Rusia. Este o schimbare în Constituţia Statului? Este o res­pin­gere a oricărei forme cunoscute de guvernare? De acum, în orice caz, este evident că o partidă pericu­loasă se joacă nu numai pentru noi ruşii, dar de ase­menea şi pentru voi, europenii. Voi urmăriţi cu teamă şi mare atenţie această revoluţie, dar nu cu suficientă atenţie şi nici suficientă teamă: ce se petrece la noi este mult mai de temut decât pare. Noi ardem, nu în­cape îndoială, dar vom arde numai noi singuri şi nu vă vom cuprinde şi pe voi? Toate evenimentele revo­lu­ţiei noastre sunt cunoscute în Europa până în cele mai mici amănunte, dar sensul lor scapă. Europa ve­de corpul, dar nu vede sufletul revoluţiei ruse. A­cest suflet, sufletul poporului rus, rămâne o eternă e­nigmă pentru Europa. Noi vă asemănăm ca mâna dreaptă mâi­nii stângi. Mâna dreaptă şi mâna stângă nu se pot suprapune exact. Trebuie să întorci una pentru a su­pra­pune cele două mâini. Ce este la voi, este şi la noi, dar într-alt sens. Rusia este contrariul Europei. Pentru a vorbi limba lui Kant, domeniul vostru este fe­nomenal, al nostru intranscendent, pentru a vorbi lim­ba lui Nietzsche, în voi Apolon, în noi Dionisos; geniul vostru este măsura, al nostru excesul. Ştiţi să vă opriţi la timp; ajunşi la zid, voi faceţi ocolul sau vă daţi înapoi; noi ne sfărâmăm capul de zid. Este greu să ne mişcăm, dar odată porniţi, noi nu ne mai oprim, noi nu mergem, noi alergăm, noi zburăm, noi nu zbu­răm, noi «cădem cu călcâiele în sus», după expresia lui Dostoiewski. Voi iubiţi exact mijlocul, noi iubim ex­tremele; voi sunteţi cumpătaţi, noi ne îmbătăm me­reu; voi sunteţi drepţi, noi suntem fără lege; voi ştiţi să vă salvaţi sufletul, noi căutăm totdeauna să-l pier­dem. Voi stăpâniţi Cetatea prezentului, noi suntem căutătorii Cetăţii viitorului. În sfârşit, deasupra celei mai mari libertăţi pe care o puteţi avea, voi recunoaş­teţi puterea Statului, Noi, în adâncul sclaviei, noi n-am încetat niciodată să fim în taină rebeli şi anarhişti. Pentru voi politica este o ştiinţă, pentru noi o religie. Raţiunea şi sentimentul ne-au dus adesea până la negaţia absolută, până la nihilism; dar voinţa noastră cea mai ascunsă face din noi mistici”.

Transcriu aceste pagini, o repet, nu pentru a fi nu­mai citite, ci pentru a fi meditate, spre a fi meditate dat fiind că noi nu suntem pe malul Senei sau al Ta­misei, ci pe malurile Dunării şi frontiera de Est a nea­mului este pe Nistru.

Continui să citez din Mere­j­kowski:

”În literatura rusă, mai ales în principalele ei somi­tăţi, Tolstoi şi Dostoiewski, acest principiu fundamen­tal al sufletului rus, voinţa mistică, v-a fost în parte re­velată, dar numai în parte. Pentru a ne înţelege pe deplin, este puţin să ne citiţi, trebuie să ne trăiţi. A­ceasta este greu, de temut, repet, mult mai de temut decât credeţi voi. Noi suntem pericolul vostru, plaga voastră, vârful de fier al lui Satan sau al lui Dumne­zeu înfipt în carnea voastră”.

”Unirea Principatelor a fost posibilă într-o epocă de înfrângere a Rusiei: Crimeea. Înfăptuirea Româ­ni­ei Mari a fost posibilă în absenţa Rusiei de la Confe­rin­ţa de la Versailles”

În judecata noastră politică, noi, ca vecini ai acestui monstru statal, Rusia, nu ne putem situa pe Sena, pe Tamisa sau la Geneva, ci acolo unde ne-a situat des­ti­nul nostru istoric.

Numai strălucitul elev al lui Planiol îşi imagina că rezolvă ecuaţia rusească în raport cu via­­ţa noastră nu numai ca Stat, ci şi ca naţiuni, în con­ci­liabule cu Litvinov, biet figurant al politicii de coexis­tenţă cu Europa, pentru a fi zvârlit atunci când Rusia le­păda masca şi relua politica imperialismului mosco­vit.

Nicolae Titulescu ignora istoria, el o reducea la o se­­rie de tranzacţii ca între doi negustori şi avocatul es­te util la orice tranzacţie.

O cât de superficială cu­noaş­tere a istoriei noastre l-ar fi condus la concluziile pe care le impuneau două momente decisive:1859 şi 1918.

Unirea Principatelor a fost posibilă într-o epocă de înfrângere a Rusiei: Crimeea. Înfăptuirea Româ­ni­ei Mari a fost posibilă în absenţa Rusiei de la Confe­rin­ţa de la Versailles. Aceste două momente se im­pun politicii noastre naţionale, adică de prezervare a naţiunii.

Se poate observa o dife­renţă com­parând spiritul francez de la 1840 şi cel de azi faţă de dimensiunile crescânde ale Rusiei în Europa.

Acum 140 de ani, Rusia preocupa, neliniştea spiritele eli­tei intelectual politice, care căuta să descifreze na­tura şi direcţiile expansiunii ruseşti. Este impresio­nant ce pătrunzător a fost Jules Michelet, istoricul fran­cez; în câteva linii a definit structura statului ru­sesc, ”Natura lui, spiritul care îl animă”:

  • ”Rusia, în na­tu­ra ei, în viaţa ei proprie, fiind chiar minciună, politica ei externă şi arma ei contra Europei sunt în chip ne­cesar minciuna. Numai că este aici o remarcabilă di­ferenţă: pe cât Rusia, ca rasă, este mobilă, fluidă, ne­si­gu­ră, pe atât, în politică şi diplomaţie ea este fixată şi perseverentă”.
  • ”Rusia este un monstru. Construită du­pă tiparul unui înspăimântător păianjen, ea este mon­struoasă în aceasta, mai ales că picioarele nu se ţin cu nimic de corp. Dar o strânsoare enormă de la centru, care reţine totul laolaltă, ele vor porni în toa­te părţile.
  • Corpul îl formează 30 de milioane de ade­văraţi moscoviţi (cât erau la 1850, n.a.); picioa­rele (Siberia, Lituania etc.) s-ar desprinde. Cazacii nu ţin de corp decât datorită avantagiilor pe cari le află în acest imens imperiu, în care ei sunt un fel de fac­totum militar, care de altfel îi dispreţuieşte pe ruşi.
  • «Falşi ca apa», a zis Shakespeare.
  • Ochii lor: grecii îi nu­meau pe ruşi «ochi de şopârlă» şi Nickewitz a spus mai bine, că adevăraţii ruşi aveau ochi de insecte, stră­­lucitori, dar fără privire umană. Noi vrem să spu­nem că le lipseşte ceva esenţial al omului: facultatea morală, sensul binelui şi al răului.
  • Acest sens, aceas­tă idee este temelia lumii.
  • O lume care pluteşte încă la întâmplare, ca un haos moral, care aşteaptă crea­ţia. Nu negăm că ruşii n-ar avea calităţi simpatice. Ei sunt blajini şi apropiabili, buni tovarăşi, părinţi duioşi.
  • Numai că sinceritatea, moralitatea le lipsesc în între­gi­me.
  • Adevărul şi ceea ce este drept nu are nici un sens pentru ei.
  • Vorbeşte-le, ei rămân muţi, ei surâd, nu pricep ce vrei să spui.
  • Ideea de justiţie nu este nu­mai garanţia oricărei societăţi, ea formează realitatea, fondul şi substanţa.
  • O societate în care ea este ignorată este doar o societate aparentă, fără rea­li­tate, goală de con­ţinut. De sus şi până jos, Rusia în­şeală şi minte, este o fantasmagorie, un miraj, este imperiul iluziei”.

Aceeaşi sumbră imagine a Rusiei, pe care o a­veau acum 130 de ani elitele intelectuale ale Euro­pei:

”Vom avea înspăimântătorul spectacol al unei dema­go­gii fără idee, fără principiu, nici sentiment, un popor care va merge către Occident cu o mişcare oarbă, au­tomată, teribilă, ca un corp mort galvanizat, care loveşte şi poate să ucidă încă. Cine va salva Rusia de această infernală pierzanie şi Europa de ne­cesitatea de a extermina acest gigant beat şi ne­bun?”.

Viziunea aceasta de apocalips o vom găsi şi la Er­nest Renan.

Dar Jules Michelet zvârlea aceste aver­tis­mente Europei: ”Când noi admitem Rusia, noi ad­mi­tem holera, descompunerea, moartea”.

Marele is­­toric francez avea intuiţii profetice, cum le putem ve­rifica din această caracterizare pe care o făcea la 1855 metodelor propagandei moscovite:

”Astfel este propaganda rusească, infinit de variată după po­poa­re şi ţări. Ieri ne spunea:«eu sunt creştinismul», mâine ne va spune «eu sunt socialismul». Ea foloseşte zia­rişti, oameni de lume, femei spirituale şi încântătoare. Cum să refuzi paharul din frumoasele mâini ale Medeei?”

Este suficient să comparăm aceste tresăriri ale instinctului de conservare al Europei ataşată de ide­ea libertăţii, cu abdicarea spiritului critic în faţa Rusiei sovietice, ca să ne dăm seama de gradul de slăbire a re­flexelor vitale în rândurile intelectualilor Europei libere.

La 1 ianuarie 1941, preşedintele Franklin Delano Roose­velt a rostit o cuvântare în care şi-a rezumat po­litica lui nu numai pentru americani, ci ca un mesa­giu pentru lumea întreagă într-o frază:

”Pretutindeni în lume naţiunile trebuie să fie asigurate de libertatea cuvântului şi a expresiei, de libertatea de a-l onora pe Dumnezeu;ele trebuie eliberate de nevoi, eliberate de frică”.

În iulie 1941, când a început fioroasa răfu­ia­lă între cei doi tovarăşi, Hitler şi Stalin, pentru a asi­gu­ra libertăţilor tuturor naţiunilor, a trimis pe Bob Hopkins la Moscova. Căuta să afle un colabo­ra­tor şi un susţinător pentru a asigura toate libertăţile şi pen­tru a elibera lumea de teroare, de frică.

Şi le-a eli­berat, dându-le la zeci de milioane liniştea eternă.

Marele ipocrit putea să facă semnul crucii deasupra ze­cilor de milioane de morminte în care dormeau som­­nul de veci toţi cei cărora Stalin, cu o vrednicie dem­nă de înaintaşii lui, Gingis Han şi Tamerlan, le-a asi­gurat liniştea.

Marele pontif al democraţiei ameri­ca­ne nu ştia, nu aflase măcar cât de vag, din zv­on, ce operaţii asasine s-au săvârşit de  Sta­lin după ce a semnat pactul cu Hitler, în afară de zecile de milioane de cetăţeni ai Rusiei sovietice, e­xecutaţi sumar sau deportaţi în Siberia, la muncă for­ţată.

Când a operat epuraţiile în Polonia, ce intra ca be­neficiu al pactului cu Hitler, executând şi depor­tând pe polonezii bănuiţi că ar fi prea nărăviţi la liber­tă­ţile burghezo-capitaliste, şi-a întors asasina lui grijă spre Sta­tele Baltice, la sfârşitul lui septembrie 1939.

Stalin era un om tare metodic în operaţiile lui de paci­ficare a spiritelor, dându-le pacea eternă. Şi era, de ase­me­nea, preocupat de a respecta formele dreptului inter­naţional.

A încheiat la 2 octombrie cu Estonia, la 5 octombrie cu Letonia şi la 10 octombrie 1939 cu Lituania tratate de asistenţă mutuală, între Statele Baltice şi Uniunea Sovietică şi, în baza acestor tratate, stabilirea de ba­ze militare în teritoriile eston, leton şi lituanian.

A fost prima fază, fiindcă Moscova procedează prin etape.

A doua fază: invazia şi ocupaţia militară a Lituaniei, la 15 iunie 1940, a Letoniei şi Estoniei, 17 iunie 1940, de către forţele sovietice şi ca urmare a ultimatu­mu­rilor sovietice adresate la 14 iunie guvernului Lituniei şi la 16 iunie Letoniei şi Estoniei.

A treia fază: decizia Consiliului suprem al Uniunii So­vietice la 4 august 1940, la 5 august pentru Le­to­nia şi la 7 august pentru Estonia, relativ la încorpo­ra­rea Statelor Baltice în Uniunea Republicilor Sovietice.

În 1942, du­cân­du-mă la Odesa, am văzut la o distanţă de 50 de kilometri o imensă groapă în care fuseseră depuse ca­davrele românilor din Bucovina, asasinaţi de ruşi ca să facă economie de transporturi.

Câteva cămăşi ţă­răneşti arătau după broderie că victimele erau din Bucovina.

Am văzut că într-o manifestare a românilor din Canada se amintea şi smulgerea ţinutului Herţei, care nu era prevăzută în harta ce însoţea ultimatumul rusesc din 21 iunie 1940.

Este bine să se aminteas­că: nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil.

Franklin Delano Roosevelt a conceput pacea pe ca­­re o propovăduia asigurând-o cu împărţirea plane­tei între Statele Unite şi Rusia Sovietică, paznici ai libertăţilor. Şi a izbutit să o realizeze cu o sfidare a ce­ea ce i-ar fi arătat istoria Rusiei.

Comentarii

comentarii

About the author

Related

JOIN THE DISCUSSION

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close